Un veac de năvăliri neserioase

sâmbătă, aprilie 7, 2018 9:18
Posted in category Istorie

Adevarata istorie a romanilorÎn lungul proces de paternitate pe care ni l-au intentat valurile succesive de migratori cu antecedente penale, un lucru se pare că e cert: Hadrian nu numai că n-a părăsit Dacia romană, ci, dimpotrivă, a luat toate măsurile militare pentru ca din belşugul laptelui şi al mierii care iriga pe-atunci provincia să se adape exclusiv Cetatea Eternă. O mie opt sute de ani mai târziu, Marguerite Yourcenar, o franţuzoaică rătăcită prin biblioteci, ni l-a descris pe împărat ca fiind educat, sensibil, cult, înalt, homosexual şi bun organizator, într-un best-seller memorabil. Ca dovadă, multă vreme după moartea lui naturală, poezia şi moravurile dace au urmat o linie oarecum confuză, ilustrată grăitor de următoarele catrene carpe:

“Pe mama Decebal o cheamă / Iar lu’ tata-i zic Traian / Scorillo mi-e mătuşă bună / Nevastă-mea-i un marcoman / Bunicu’ e o hună castă / Ce ţese zilnic în pridvor / Cu Bastus, soră-mea cea proastă / Şi cu Gerula, soacra lor.”

După Hadrian, pe tronul Romei a urcat Antoninus Pius, favoritul decedatului. Odată ajuns împărat, Antoninus a lăsat băile, saunele şi alifiile deoparte şi s-a pus pe treabă. Prin generalii săi încartiruiţi în Moesia Inferior i-a supus pe dacii liberi la cele mai prelungite perversiuni militare, cum ar fi înfrângerea, confiscarea averii personale contondente şi înrolarea în forţele armate romane, în linia întâi. Trebuie spus că dacii liberi îi atacau sistematic pe dacii ocupaţi din motive pur economice: munca în libertate era vizibil mai lipsită de sens. Cele două năvăliri ale lor au avut loc în 143 şi 156, ani buni pentru cereale, dar proşti pentru vii, deoarece printre dacii liberi n-au rămas prea mulţi vii. Victoriile i-au redeschis lui Antoninus gustul pentru distracţie. De aceea, el a reconstruit cu întregul fast al arhitecturii latine amfiteatrul de la Porolissum, odinioară un vetust cămin cultural get.

Acestea au fost vremurile bune. Vremuri de pace, tihnă şi belşug. Vremuri în care ţara noastră avea drumuri, apeducte, viaducte – cum le numeau atunci – sau şosele, canalizări, poduri – cum le numim acum fără să le avem. Năvălirile erau sporadice şi relaxate. Barbarii erau încă visători. Hergheliile de cai iuţi şi păroşi încă nu consumaseră toată iarba stepelor de miazănoapte. Migratorii serioşi încă nu apăruseră. Vor apărea ei oare în episodul următor? (“Academia Caţavencu”, nr. 429/2000)

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

Adauga un comentariu

Ro2.ro