A șaptea dimensiune

Ce poate să îți ofere Rusia în afară de moarte, distrugere, sărăcie și dictatură? Nimic, acesta ar fi răspunsul. Și totuși există ceva ce marea cultură oferă vecinilor: călătorii gratuite.

Olga Pfeiffer Cunescu, o româncă de etnie germană, a primit forțat o astfel de călătorie gratuită către URSS, la începutul anului 1945. Un drum care a însemnat pentru mulți români vieți distruse, familii risipite, torturi și asasinate. Era foarte tânără când i s-a aplicat și ei una din deciziile staliniste din 1944, de a trimite în lagărele sovietice brațe de muncă din teritoriile ocupate. Alături de alți cetățeni români de etnie germană a fost urcată într-un vagon de vite și trimisă la muncă silnică în Urali. „O călătorie gratuită”, cum o numește autoarea, către raiul sovietic: 12-14 ore de muncă grea, păduchi, temperaturi de sub -30 grade Celsius, hrană insuficientă – ciorbe de castraveţi muraţi sau varză şi 200-300 grame de pâine pe zi. O cincime din cei 75.000 de germani deportați din Romania în 1945 nu s-au mai întors.

A scăpat din infern, în mod surprinzător, la sfârșitul lui 1946 și s-a întors tot gratuit și tot cu vagonul de vite. Deși a dorit să revină acasă, în România, a fost trimisă într-un lagăr din Treuenbritzen (Brandenburg), lângă Berlin. Dacă guvernul Rădescu s-a opus deportării germanilor, guvernul comunist condus de Groza a refuzat să-i primească. În mod special, Gheorghiu-Dej și Ana Pauker erau cei care se opuneau revenirii românilor de etnie germană în țară: „Nemții să plece în Germania”. Mulți sași reveniți în România și-au găsit casele ocupate de oameni care nu mai voiau să le părăsească. Au căutat dreptatea la Guvern, care a decis să scape de aceste probleme pe viitor, refuzând să-i mai primească acasă.

Într-o lungă călătorie clandestină începută în Germania, noaptea prin păduri pline de zăpadă sau ziua în trenuri înțesate de grăniceri, întoarsă de mai multe ori din drum (inclusiv din România), Olga Pfeiffer Cunescu a reușit să ajungă într-un final acasă, la Bistrița-Năsăud, la părinți.

Peste țară s-a așternut apoi noaptea neagră a comunismului adus de ruși:

„Nu ştiam încă atunci că ţara spre care ne îndreptam, riscându-ne viaţa, suferea deja sub tăvălugul comunist, care se străduia să nimicească sufletele oamenilor şi să înlăture valoarea şi competenţa, pentru a face loc prostiei şi mârşăviei, ce se străduiau să se caţere cât mai sus. Nu puteam şti acolo că, în ţară, închisorile comuniste înghiţeau pe cei mai aleşi dintre compatrioţi, lăsându-i liberi mai cu seama pe cei înclinaţi spre compromis sau gata să-şi trădeze convingerile şi semenii. (…) Dorul de ţară devenise pentru noi atât de obsesiv încât nici nu ne trecea prin gând că, într-o zi nu prea îndepărtată, s-ar putea să regretăm întoarcerea acasă.”

Cine citește cartea rămâne marcat de lipsa oricărui reproș al autoarei, care își prezintă drama cu resemnare și calm. A așternut aceste memorii la bătrânețe, la insistențele fiicei, cu câteva luni înainte de muri.
(Anti-Spootnik pe X)
https://x.com/Anti_Spootnik/status/1846969050414411834

Citeşte şi articolele:

• A şaptea dimensiune pe Facebook (DCCCXXXII)
• A şaptea dimensiune pe Facebook (DCCCXXXIII)
• A şaptea dimensiune pe Facebook (DCCCXXXV)
• A şaptea dimensiune pe Facebook (DCCCXXXIV)
• A şaptea dimensiune pe Facebook (DCCCXXXVI)