O analiză la rece a dictaturii comuniste a lui Nicolae Ceausescu (de fapt, a clanului Ceauşescu)
duminică, mai 9, 2021 16:07Nostalgicii comunismului criminal se pot împărţi în mai multe categorii. O categorie o reprezintă foştii membri ai aparatului poliţienesc, de teroare, din dictatura comunistă a clanului Ceauşescu, cei aflaţi deasupra legilor României comuniste, care puteau face orice, dar nu erau niciodată pedepsiţi. Aceştia sunt foştii securişti criminali, foştii miliţieni şpăgari şi fosta nomenclatură comunistă, clasa privilegiată a dictaturii comuniste. Toţi ăştia laudă comunismul dintr-un motiv simplu: le era lor bine, iar celorlalţi foarte rău. Comunismul criminal le dădea sentimentul că ei sunt cineva, rotiţe importante în angrenajul partidului comunist român, chiar dacă era un angrenaj menit să aducă teroarea şi moartea. Toţi ăştia nu vor recunoaşte niciodată caracterul falimentar al comunismului criminal, un regim al minciunii, hoţiei şi întunericului.
O altă categorie de pupincurişti ai regimului comunist criminal este formată din regimentele de imbecili cu puţină şcoală, cu creierul spălat de îndoctrinările comuniste dinainte de 1989 sau, cei mai tineri, de poveştile părinţilor şi/sau bunicilor, poveşti false, în care este preamărită o dictatură ce a ucis zeci de milioane de oameni pe oriunde a trecut. Prostia şi incultura acestor specimene sunt bariere greu de trecut în efortul de a-i face să înţeleagă adevăratul caracter al comunismului criminal.
O a treia şi ultima categorie de nostalgici ai comunismului este reprezentată de oameni de bună-credinţă, care poate, din diverse motive, nu cunosc istoria celor 45 de ani de comunism din România, o istorie presărată cu multe cadavre şi multă suferinţă. Pentru ai este articolul de mai jos, preluat de pe site-ul Project-E.
Dacă încă bate-un dor de Ceaușescu, haideți să înțelegem politicile economice ale „genialului Conducător” cu mintea din 2020
Povestea pe scurt este următoarea. Citat: „Pe vremea lui Ceaușescu era mai bine, atunci aveam industrie, exportam, trăiam bine.”. Apoi, urmează o scurtă pauză. Continuare: „Ne descurcam, toată lumea avea de toate. Acum ne-au furat străinii, suntem colonie. Înainte era bine, țara era a noastră”. Afirmațiile de mai sus se repetă constant în spațiul public. În afară de faptul că sunt false, acestea revin, iar în mentalul multor oameni s-a împământenit ideea că regimul comunist este vinovat de mai puține lucruri negative, căci a făcut mult bine.
Când se vorbește laudativ la adresa regimului comunist, cei mai mulți dintre promotorii acestui discurs se referă, în cele mai multe cazuri, la perioada de deschidere a regimului, ce a avut loc în anii ’70, ai secolului trecut.
Nostalgicii trec cu vederea lipsa libertăților individuale, printre care și libertatea de expresie, călcate în picioare de un regim totalitar, acei tătuci din PCR, fără de care nu mișca nimic și uită, zecile de mii de morți din pușcăriile comuniste ori represiunile la care erau supuși cei ce îndrăzneau să critice regimul comunist.
Ne este dor cu adevărat de lideri ce taie și spânzură, avem nevoie cu atâta disperare de autocrați în fața cărora să ne plecăm capetele doar pentru că nu avem educația necesară a vedea că acest model este unul care duce în 100% din cazuri la faliment? Faliment moral, social și economic.
Ne este atât de dor de granițele ferecate? Ne amintim de miile de români care au murit, încercând să traverseze frontiera cu Iugoslavia (Serbia), cea mai sângeroasă graniță a Europei, din anii comunismului, pentru a-și câștiga libertatea. Cei ce reușeau să părăsească România erau considerați trădători. Erai român aici în țară, nu la Paris sau München.
Ne este dor de spectacolele de prost gust, în care o persoană era considerată semi-zeu, iar la o ridicare de mână lăsau capul în jos, pe stadioane sau în piețe, câteva zeci de mii de oameni?
Să vorbim despre evoluțiile economice din anii comunismului
După cel de-al doilea război mondial, România a adoptat modelul economic socialist, planificat, aveam o economie de tipul comandă-control. Statul deținea monopol atât asupra resurselor, cât și asupra forței de muncă. Nu exista o piață a muncii, nu exista cerere și ofertă. Exista doar stat, plan cincinal și un sistem centralizat. Statul ne spunea ce și cât să consumăm.
Prețul, dobânda, creditul, salariile, impozitele și taxele erau dirijate de la centru, prin planul național unic, fără să reflecte prin nivelul și evoluția lor, raportul real dintre cerere și ofertă pe piața internă, dar nici condițiile de pe piața internațională. Concurența nu mai avea rolul de a regla piața, de aceea eficiența și rentabilitatea activității agenților economici nu reflectau realitățile interne și internaționale. Resursele economice erau alocate centralizat, prin planul național, iar agenții economici nu mai dispuneau de autonomia și libertatea necesare folosirii propriilor mijloace economico-financiare.
1981, anul falimentului României socialiste
După decesul lui Gheorghiu Dej, în 1965 și venirea la putere a lui Ceaușescu, acesta din urmă a fost ales mai întâi secretar general al PCR (1965), apoi șef al statului (1967). În urma poziționării pe care a avut-o față de invazia sovietică în Cehoslovacia (1968), a reușit să își creeze o imagine pozitivă atât în țară, cât și în Occident. Astfel, România a beneficiat de fonduri externe. Însă, în 1981, România a intrat în faliment.
România a implementat politici de austeritate dure, s-a izolat de instituțiile financiare mondiale.
Din dorința de a lichida datoria externă, România a început să exporte masiv orice bunuri ar fi adus valută în vistieria țării și a făcut asta până când populația a fost adusă în pragul sărăciei extreme. Intrarea României în incapacitate de plată în anul 1981 a fost provocată de incompetența conducătorilor țării, care au dus industrializarea dincolo de extrem, construind niște mamuți industriali ce nu se puteau autofinanța de pe piețele libere și nici produce bunuri la un nivel înalt calitativ.
În doar 5 ani (1976-1981), datoria României a crescut de la 500 de milioane USD (3% din PIB), la 10,4 miliarde USD (28% din PIB).
Ceaușescu a majorat datoria țării nu prin contractarea de credite la dobânzi mici, așa cum erau în perioada ’73-’79, ci prin luarea de credite la dobânzi ridicate, precum cele din perioada ’79-’81. În 1981, dobânda la creditele luate de Ceaușescu ajunsese de la 8 milioane de dolari, cât înregistra în 1975, la 3 miliarde de dolari. România se afla în situația de a achita, în perioada 1980 – 1982, creditorilor străini, 6 miliarde de dolari. Până la sfârșitul anului 1982, România avea nevoie de 80% din banii obținuți din exporturi pentru a-si finanța datoria externă. La jumătatea lui 1981, România intra în faliment. Au urmat foametea generalizată, restricțiile, alimentele vândute pe cartelă și sărăcirea populației.
Reacția lui Ceaușescu a fost să restrângă masiv consumul intern și să achite integral datoria externă a României, lucru ce a fost reușit, cu mari sacrificii, 8 ani mai târziu, în 1989. Auzim în spațiul public că această datorie a fost plătită de către Ceaușescu și acesta este unul dintre marile sale succese. Aș dori să îi întreb pe cei care afirmă acest lucru, dacă Ceaușescu a plătit datoria externă, atunci cine a făcut acea datorie externă și pentru ce?
Răspunsul este că acele credite contractate de către Ceaușescu au fost făcute pentru a construi o industrie neperformantă, ce producea bunuri de o slabă calitate, care se comercializau pe piața CAER. De aceea, după 1989, România a rămas fără o piață de desfacere, întrucât piața CAER a dispărut odată cu regimurile comuniste ce s-au prăbușit pe întreaga planetă. Rând pe rând, mare parte din întreprinderile construite în vremea regimului de tristă amintire au dat faliment și milioane de oameni au rămas loc de muncă. Exceptând 1996, când în România a fost înregistrată o rată a șomajului de 6,2%, între 1992 și 2000, rata șomajului a înregistrat valori cuprinse între 8,4% și 11,8%.
Concluzia este că datoria externă a fost contractată de către Ceaușescu și plătită de către români, cu mari sacrificii, iar efectele negative ale austerității extreme din anii ’80 s-au repercutat mult după 1989.
Ce s-a întâmplat în mult prea lăudatul deceniu 1970-1980?
Între 1970-1980 a fost înregistrată o rată de acumulare, în medie anuală de 35,7%, cea mai mare parte a investițiilor fiind orientate către industrie. Acest deceniu a marcat cea mai puternică extindere a câmpului de producție în întreaga economie.
Față de media europeană a PIB pe locuitor în 1988, de 9725 de dolari americani și de cea mondială, de 3853 de dolari, România cu 2620 de dolari avea un nivel de 3,7 ori mai scăzut decât cel european și se afla sub nivelul mediu mondial. În ceea ce privește indicatorul PNB (produs național brut) pe persoană activă (productivitatea muncii sociale), față de o medie europeană de 17.217 dolari și de o medie a țărilor dezvoltate de 32.793 dolari, la nivelul anului 1988, România se prezenta la un nivel mai scăzut de 3,74 ori și respectiv de 7,13 ori.
Mai jos se poate observa cum a evoluat PIB-ul pe cap de locuitor între 1980 – 2019:
Dacă în 1980, PIB-ul pe cap de locuitor înregistra 4769 usd, în 2019 același indicator înregistra valoarea de 29508 usd.
În graficul următor se observă cum a evoluat PIB-ul întrei 1970 – 2019, exprimat în miliarde USD:
PIB-ul României, în 1970, înregistra 12,72 miliarde USD. În 1989 acesta urca la 54,23 miliarde USD, valoarea înregistrată era de 4,26 de ori mai ridicată decât cea din 1970.
Între 1990 și 2006, valoarea medie a PIB-ului înregistrat de România a evoluat în intervalul 38,51 miliarde (1990) și 122,02 miliarde USD (2006). Media anuală înregistrată a fost de 47,47 miliarde USD.
După 2007, anul aderării la UE, PIB-ul României a evoluat în intervalul 174,04 mld. USD (2007) și 250,02 mld. USD (2019), valoarea medie anuală înregistrată în acest interval fiind de 195,52 mld. USD.
Comparativ cu 1989, valoarea înregistrată în 2019 este de 4,61 ori mai ridicată.
În graficul următor se poate observa cum a evoluat populația României:
Dacă în 1989, România genera anual un PIB de 54,23 mld USD, la o populație de 23,11 milioane locuitori, în 2019, PIB-ul generat de țara noastră înregistra 250,02 de miliarde USD, populația rezidentă fiind de 19,41 milioane locuitori.
În al patrulea trimestru al anului 2019, populația activă a României era de 9 milioane persoane, din care, 8,654 milioane persoane erau ocupate şi 354.000 persoane erau şomeri. În 1989, populația activă a României era de 11 milioane.
Concluzia este că în 2019, România produce de aproape 5 ori mai mult față de 1989, cu o populație activă redusă numeric cu 2 milioane de persoane.
Nu, nu ar trebui să ne fie dor de perioada comunistă. Nu ne este dor nici de peștele frumos poziționat pe televizor și nici de cozile pe care le vedeam și trăiam zilnic pentru a putea cumpăra produse alimentare.
În 1989, România era o țară săracă. Sărăcia afecta pături largi ale populației. Suntem cu toții conștienți că România are un potențial ridicat și avem posibilitatea de a crește în continuare PIB-ul pe cap de locuitor la un nivel care să ne aducă cât mai aproape de media UE, însă acest lucru îl vom reuși prin decizii care să presupună dezvoltare reală, nu din pix, nu conform unui plan cincinal mincinos.
Comunismul duce mereu la faliment, sărăcie și umilirea individului. Dorim să ne întoarcem în acele vremuri?
Autor: Claudiu Vuţă
Citeşte şi articolele:
- Revoluţionari şi contrarevoluţionari în decembrie 1989
- Cuvantarea tovarasului Nicolae Ceausescu, din Infern, pentru urmasii lui, PSD-istii, ce guverneaza astazi Romania, care vor ajunge tot acolo (II)
- Cum au asigurat Ion Iliescu si KGB-istii sai perpetuarea comunismului dupa 1989
- De ce ucigasul de copii Ceausescu Nicolae continua sa fie divinizat?
- Cum l-a aranjat Securitatea pe „geniul” Carpatilor