A șaptea dimensiune

În dictatura comunistă au existat – pe lângă trepăduşii bolşevici şi securişti (turnători sau ofiţeri) – categorii profesionale care “înfloreau”, pe lângă masa amorfă a poporului, care murea încet, dar sigur.

Astăzi vom vorbi despre şoferii de autobuz. Într-o Românie în care ponderea celor cu maşini personale era de maximum 10 % din populaţia majoră, şoferul de autobuz era dumnezeul tău. Chiar dacă circulai precum basarabenii în 1939, odată cu invazia ruşilor, de şoferul de autobuz depindea viaţa ta de elev, student, muncitor. Acesta era binefăcătorul tău, chiar şi atunci când banii tăi nu mai ajungea la “binefăcătorul” stat comunist, ci în buzunarul lui, c-aşa-i în dictatură: roata lui se învârtea şi ieşeau banii, iar a ta nimic.

Mai mult, după ’89 aceeaşi şoferi “culţi” veneau cu glume de autobază şi, din cauza lor, manelele au explodat în masa docilă şi săracă care-l diviniza pe liber-cugetătorul Iliescu Ion. Anii au trecut şi între foştii şoferi de autobuz a rămas nostalgia vremurilor când, numai într-o zi, şpăgile lor depăşeau o bursă de student, viitor emigrant, din România celor care mor de foame (aşa era cunoscută în Occident, la nivel stradal, România “savantei de renume mondial”, căreia după ’89 i s-a publicat în presă foaia matricolă din şcoala unde a început studiile: Elena Ceausescu, “savanta”, a rămas repetentă în clasa a IV-a, neputând promova în clasa a cincea, adica avea exact 3 clase absolvite).

Citeste si articolele:

• Analiza dictaturii comuniste (XII)
• Analiza dictaturii comuniste (XI)
• Analiza dictaturii comuniste (X)
• Analiza dictaturii comuniste (IX)
• Analiza dictaturii comuniste (VIII)