Securitatea şi metodele de recrutare a informatorilor (II)

duminică, octombrie 4, 2009 17:15
Posted in category Dictatura comunistă

ComunismSecuritatea şi metodele de recrutare a informatorilor (II)

Metodele de recrutare
Recrutarea elevilor (a minorilor în general) viza folosirea lor cu predilecţie ca persoane de sprijin, pentru supravegherea mediului şcolar pe o linie de muncă distinctă (în „problema învăţământ” sau în „problema tineret studios”). Chiar dacă funcţionau pe o treaptă modestă în ierarhia Securităţii (persoană de sprijin sau colaborator), elevii introduşi în reţea puteau furniza informaţii de primă sesizare foarte utile, verificate la alte nivele şi apoi exploatate informativ în acţiuni de urmărire. Recrutarea elevilor se făcea de regulă în localul şcolii, iar ţinta culegerii de informaţii erau fie profesorii semnalaţi cu atitudini suspecte faţă de regim, fie persoane provenind din familii urmărite (pentru descendenţa lor socială, pentru relaţii în străinătate, intenţii de emigrare, comentarii critice etc.). Pe lângă legendă, la recrutarea elevilor se foloseau ca argumente constrângătoare sancţiunile şcolare, corijenţele, ameninţarea cu repetenţia sau cu interzicerea accesului într-o instituţie de învăţământ superior813. Introducerea în reţea se făcea prin semnarea unui angajament, uneori pe un formular tipizat, text în care accentul cădea cu deosebire pe păstrarea strictă a secretului colaborării, inclusiv faţă de familie. Această ultimă condiţie încălca flagrant drepturile minorului, constrâns să-şi asume obligaţii pretins legale în relaţie cu o instituţie a statului, fără acordul părinţilor sau al tutorilor de drept.

Recrutarea în scopul compromiterii nu avea ca scop extinderea reţelei informative şi obţinerea de informaţii, ci izolarea unei persoane sau „destrămarea unui anturaj”814. La această metodă se recurgea în acţiunile complexe de urmărire, dacă alte măsuri de descurajare şi intimidare eşuau. În timpul falsei recrutări se încălca voit regula de bază a conspirativităţii: „candidatul” (adică urmăritul) era adus la sediul organelor Ministerului de Interne în văzul lumii, pentru o „discuţie” care nu dura suficient pentru a trece drept anchetă şi nu avea consecinţe vizibile asupra celui în cauză. Astfel, se acredita în rândul anturajului ideea că persoana a fost recrutată, urmarea fiind izolarea de familie sau de prieteni. În detenţie, simularea recrutării se făcea fie prin acordarea unor „favoruri” nesolicitate, dar refuzate altora, fie prin lansarea deliberată a zvonului despre recrutarea cuiva, având ca efect tot izolarea deplină de ceilalţi deţinuţi. Ca şi legendarea, recrutarea în scopul compromiterii atestă duplicitatea Securităţii în raport cu propria retorică şi propria conduită: pe de-o parte, în documentele oficiale se clamează obligaţia cetăţenească de a colabora, iar pe de alta această relaţie obligatorie şi pretins legală se instituie prin constrângere, înşelătorie şi şantaj.

O categorie distinctă în ierarhia celor care alcătuiau reţeaua informativă o constituiau sursele nerecrutate, adică sursele speciale provenite din rândul oamenilor de cultură, al persoanelor cu funcţii oficiale şi al membrilor de partid. Aşa cum am arătat, în primii ani de funcţionare a Securităţii, din rândul acestora din urmă se recruta „elita”, adică rezidenţii şi informatorii, fiind înscrişi în evidenţe şi utilizaţi fără nici un fel de restricţii. După emiterea Hotărârii CC al PCR nr. 119 din 16 martie 1968, pentru recrutarea şi înscrierea în evidenţe a informatorilor „proveniţi din rândul oamenilor de ştiinţă, artă şi cultură sau cei ce intră în nomenclatura organelor de partid (deşi nu sunt membri de partid)”, avizul introducerii în reţea intra exclusiv în sarcina şefilor direcţiilor centrale şi teritoriale sau a locţiitorilor acestora, precum şi a şefilor de servicii independente. Semnificaţia acestei avizări la nivel foarte înalt ţine în principal de cerinţa unei mai mari conspirativităţi privind infiltrarea mediilor politice şi profesionale speciale: sursele membri de partid, persoanele cu funcţii de conducere sau oamenii de cultură se recrutau de către ofiţeri cu grad superior, erau dirijaţi către obiective urmărite prin acţiuni supravegheate de conducerea unităţii şi mai ales erau introduşi în reţea numai cu acordul prealabil al factorilor politici, în speţă, al conducerii de partid la nivel central sau local. Corolarul acestei situaţii îl reprezintă urmărirea membrilor de partid, a persoanelor cu funcţii şi a oamenilor
813 Pentru exemple privind recrutarea elevilor, Ibidem, dosar nr. 211; ibidem, fond R, dosar nr. 106.
814 Pentru un exemplu elocvent de recrutare în scopul compromiterii, în anul 1988, vezi Ibidem, fond I, dosar nr. 1308, vol. 1, f. 8.

de cultură – tot cu avizul conducerii politice şi prin acţiuni aprobate şi coordonate la nivel superior. În rest, regulile muncii operative erau aceleaşi: „punctarea” şi studiul în vederea recrutării, stabilirea în concret a sarcinilor pe care sursa le avea de rezolvat, analizele şi evaluările periodice erau identice.
Valoarea informaţiilor primite de la o sursă specială era direct proporţională cu reputaţia profesională, prestigiul social şi credibilitatea persoanei. O dovadă a tratamentului preferenţial acordat de Securitate informatorilor membri de partid sau surse speciale o constituie faptul că aceştia nu erau obligaţi să semneze un angajament sau să furnizeze informaţii în scris. Relaţia cu ofiţerul nu debuta niciodată de pe poziţii de forţă, metoda constrângerii nu putea fi folosită, întâlnirile aveau loc de comun acord iar informaţiile puteau fi furnizate verbal, caz în care ofiţerul întocmea rapoarte informative detaliate. Acest tip de document consemna cu maximă acurateţe activitatea surselor speciale, având prin conţinut o valoare similară notelor informative obişnuite, dar prezentând în plus avantajul că asigura conspirarea perfectă a informatorului faţă de alţi ofiţeri operativi care ar fi avut acces la informaţiile obţinute815.
Supravegherea mediului cultural, în special a celui literar şi artistic, a presupus introducerea în reţea a unor surse de rang înalt, în mare parte membri de partid, dirijate în mediul lor profesional mai ales în scop preventiv. Dacă în alte medii informatorii erau instruiţi astfel încât să se asigure cunoaşterea în profunzime a stării de fapt, în mediile protejate (artă, cultură, presă, învăţământ, culte, justiţie şi sănătate) ei aveau ca sarcină principală prevenirea unor situaţii indezirabile pentru regim: apariţia de lucrări literare sau ştiinţifice „cu conţinut necorespunzător” sau „interpretabil”, transmiterea de manuscrise în străinătate, schimbul de publicaţii sau de informaţii cu colegi de breaslă din afara ţării, redactarea unor texte cu caracter protestatar (memorii, petiţii, scrisori deschise), iniţierea oricăror forme de disidenţă etc. Informatorii din mediile protejate primeau sarcini mult mai complexe din partea ofiţerilor de legătură, funcţionând, în special după desfiinţarea Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor, ca veritabili agenţi ai cenzurii: obţineau informaţii despre proiecte editoriale, despre textele în curs de redactare sau de apariţie, sustrăgeau manuscrise din redacţii pentru a permite Securităţii o lectură în avanpremieră, recenzau în note informative extinse operele confraţilor, recomandându-le sau, dimpotrivă, semnalând mesajul lor îndoielnic (pasaje obscure, trimiteri ideologice subversive, „şopârle”), modificau planurile editoriale după indicaţiile ofiţerilor, propuneau retragerea de manuscrise sau tiraje întregi din circulaţie şi mai ales duceau „muncă de lămurire” pe lângă cei urmăriţi. Acţionând ca agenţi de influenţă în cadrul breslei, sursele speciale îndeplineau sarcina principală a Securităţii în mediile protejate, şi anume prevenirea opoziţiei deschise faţă de regim şi obţinerea unor produse culturale perfect integrate ideologic. Frecvent, recrutarea informatorilor din rândul oamenilor de cultură avea ca unic scop „influenţarea pozitivă” a unei persoane suspectate că pregăteşte texte „cu conţinut ostil sau interpretabil”, memorii adresate autorităţilor, scrisori deschise către instituţii din ţară sau din străinătate, lucrări „de sertar”, proiecte artistice neautorizate oficial (chiar şi în rândul mişcării artistice de amatori), ori simple teze de doctorat discutabile sub aspect ideologic.
Folosirea surselor informative în mediile protejate respecta principiile de bază ale muncii în reţea, cu observaţia că semnarea angajamentului şi furnizarea de note scrise nu erau obligatorii: sursele speciale erau şi ele verificate periodic prin alţi informatori sau prin „mijloacele specifice” (înregistrări, filaj, controlul corespondenţei), dar contactele, legendele şi variantele de retragere erau pregătite minuţios, cu mai multă prudenţă, iar relaţia cu ofiţerul se construia la un nivel mai degrabă protocolar, după contacte „profesionale” repetate la locul de muncă. Ofiţerul de obiectiv,
815 Instrucţiunile nr. P.2 din 26.01.1970, privind activitatea de evidenţă, dispecerat şi arhivă, aprobate de Ion Stănescu, preşedinte al Consiliului Securităţii Statului, modifică substanţial informaţia din fişele de evidenţă (Model 1), în care nu se mai notează numele conspirativ şi numele ofiţerului de legătură, tocmai pentru „o cât mai bună conspirare a persoanelor ce fac parte din reţeaua informativă a unităţilor de securitate”.
cel care răspundea oficial de bunul mers al instituţiei, putea folosi vizitele de lucru în scopul contactării şi studierii de noi surse: sub pretextul rezolvării unor probleme curente evalua potenţialul operativ al unei persoane, făcea recomandări care implicau o întâlnire viitoare sau pur şi simplu culegea informaţii „în orb”, sub legendă, de la persoane neintroduse oficial în reţea.
Cu atât mai facilă era culegerea de informaţii de la persoanele cu funcţii de conducere în obiectivul supravegheat (indiferent de profilul acestuia), persoane cărora li se cereau în mod direct şi neconspirat orice fel de date privind oamenii din subordine, sub motivul asigurării bunului mers al instituţiei, al prevenirii unor acţiuni de spionaj sau a unor infracţiuni economice. Deşi „persoana oficială” nu era înscrisă în evidenţe ca sursă816, în fapt putea juca oricând un astfel de rol, la solicitarea expresă a ofiţerului, făcută sub o identitate neconspirată, chiar dacă scopul real al contactării era legendat. Folosirea persoanelor cu funcţii oficiale în acţiuni de urmărire mergea de la obţinerea pe orice căi a informaţiilor cu valoare operativă la convocarea lor ca martori la „atenţionări”, „avertizări” sau „puneri în discuţie publică”, toate metode de intimidare şi descurajare la care Securitatea a apelat constant.
O situaţie extremă, care impune o tratare separată, este simularea obţinerii de informaţii de la sursele din reţea – altfel spus, simularea recrutării de noi informatori. Pe scurt, este vorba de prelucrarea unor documente cu caracter oficial, utilizate curent în instituţiile de stat, indiferent de profilul lor (rapoarte de activitate, note de serviciu, note explicative, dări de seamă, caracterizări, recomandări pentru dosarele de cadre, recomandări pentru obţinerea accesului la documente secrete sau a avizului de plecare în delegaţii externe ş.a.m.d.) astfel încât să pară că ofiţerul a primit informaţiile de la surse din reţea. Deşi procedeul era interzis de regulamentele interne, ofiţerii de obiectiv comiteau frecvent acest abuz, fie din comoditate, fie pentru că nu reuşeau să îndeplinească norma de informatori prevăzută în perioada respectivă. Ei ajungeau astfel să mistifice documente procurate de la persoanele cu funcţii oficiale, de la serviciile de protocol pe care le supravegheau direct, de la serviciul personal, de la informatori sau pur şi simplu obţinute prin sustragere, şi să le transforme în note informative adăugându-le un antet specific, schimbând semnăturile cu nume real în nume conspirative şi atribuindu-le unor surse care n-au existat niciodată în realitate817. Înregistrarea fictivă şi manipularea înscrisurilor pentru a simula introducerea de noi informatori în reţea sunt o altă ilustrare a abuzului ca practică uzuală a Securităţii, în care falsul în documente în detrimentul persoanei se făcea fără nici o sancţiune.
Pe lângă folosirea persoanelor cu funcţii oficiale, exploatarea „în orb” constituia o altă metodă prin care ofiţerul de Securitate putea culege informaţii fără să recurgă la recrutarea standard. Exploatarea unei surse „în orb” avea loc sub acoperirea unei legende sau a unei identităţi false (nume de serviciu şi calităţi oficiale fictive, cu observaţia că folosirea numelui de serviciu era curentă în cazul ofiţerilor DIE/CIE chiar şi în contactele „deschise” cu informatorul). Metoda „în orb” presupunea obligatoriu construirea unei legende, de regulă în jurul unui pretext profesional, care să-i permită ofiţerului un dialog amplu cu interlocutorul fără ca acesta să sesizeze adevăratul scop al discuţiei. Informaţiile obţinute erau de multe ori mai valoroase decât cele furnizate de sursele recrutate prin metodele clasice, dat fiind că dialogul era benevol, fără nici o constrângere psihologică. Dacă abordarea urmăritului de către ofiţer nu era posibilă, putea fi dirijat şi un informator care, sub legenda indicată, să obţină tot „în orb” informaţiile necesare. Utilizarea unor asemenea informaţii şi consemnarea lor în documente se supunea regulilor
816 Sursele nerecrutate nu erau înregistrate în evidenţa generală sau în evidenţa reţelei informative; totuşi, ofiţerul de legătură ţinea o evidenţă proprie a acestor persoane, dintre care multe ajungeau să fie incluse oficial în reţea, după o perioadă de „punctare” şi studiu, de la caz la caz.
817 Astfel de documente – rapoarte depuse de angajaţi la Serviciul Protocol, sub incidenţa legilor speciale privind relaţiile cu străinii – se regăsesc, de ordinul zecilor, în dosarul de obiectiv Radioteleviziunea Română; ACNSAS, fond D, dosar nr. 135. Se poate lesne observa adăugarea antetului şi transformarea numelui real al semnatarului în nume conspirativ de către aceeaşi persoană care întocmeşte olograf Nota Biroului.

generale, dovadă că metoda exploatării „în orb” era considerată la fel de necesară şi de legitimă ca recrutarea obişnuită, indiferent dacă era folosită de un informator sau de un ofiţer acoperit. Este o dovadă în plus că, în ciuda retoricii oficiale care declara obligatorie în baza legii colaborarea organizată şi conspirată cu Securitatea, metodele concrete de obţinere a informaţiei erau gândite să ocolească refuzul fără să-l sancţioneze, pentru că nu exista nici un temei legal al sancţiunii.
În ce priveşte informatorii membri de partid, aceştia intră formal în categoria surselor nerecrutate, adică neînregistrate oficial în evidenţa generală a reţelei. Exceptând primul deceniu de funcţionare a Securităţii, recrutarea unui membru PCR s-a făcut numai cu avizul conducerii politice superioare (la nivel judeţean sau central), dosarul fiind distrus după încetarea legăturii, în cazul în care fusese deja deschis înainte de înscrierea titularului în partid818. Recrutarea prin constrângere sau prin material compromiţător nu intra în discuţie, acceptul find de la sine înţeles în virtutea unei sarcini de serviciu sau a obligaţiilor pe linie partid. Credibilitatea surselor înregimentate politic era în principiu mai mare decât a celor obişnuite. În mod corespunzător, sarcinile cu care erau dirijaţi în reţea informatorii membri de partid deveneau mai importante, iar refuzul colaborării (foarte puţin probabil) era sancţionat în primul rând politic. Motivele recrutării membrilor de partid819 nu diferă de cele valabile pentru sursele obişnuite, iar modul de lucru era identic: puteau furniza informaţii în scris sau verbal, primeau nume conspirativ, erau verificaţi, evaluaţi periodic şi recompensaţi dacă era cazul. Singura diferenţă notabilă faţă de ceilalţi informatori stă în gradul sporit de conspirativitate: prezenţa lor în reţea nu era consemnată în evidenţe şi urmele arhivistice ale colaborării lor se distrugeau tocmai din acest motiv. Consecinţele acestei relaţii ultra-conspirate cu Securitatea sunt însă la fel de grave, chiar dacă astăzi au ajuns mult mai greu de dovedit.
Aşa cum am spus, modul de lucru cu informatorul era în esenţă identic pentru toate categoriile de surse, indiferent de circumstanţele diferite ale introducerii lor în reţea. Încă de la recrutare, de multe ori odată cu semnarea angajamentului, se stabilea lista de legături sau relaţii, chiar dacă sursa nu urma să fie dirijată în mod expres pe lângă persoane, ci primea sarcini mai generale (urmărea „starea de spirit din rândul populaţiei”, supraveghea procesul de producţie, semnala pierderile economice etc.). Lista de relaţii îi indica ofiţerului despre cine putea solicita şi primi informaţii, sau persoanele pe lângă care informatorul „avea posibilităţi”. După recrutare se stabilea şi un sistem de legătură, o parolă şi un număr de telefon la care ofiţerul şi sursa se puteau contacta reciproc, în afara programului de întâlniri fixat de comun acord. Ritmul întâlnirilor, adică ritmul furnizării informaţiilor, în scris sau oral, varia de la caz la caz, în funcţie de situaţiile intervenite pe parcurs. Întâlnirile periodice se ţineau în locuri bine conspirate sau în spaţii publice care puteau păstra anonimatul. Denumirea de „casă conspirativă” înscrisă în antetul notelor sau al rapoartelor informative nu se referă neapărat la un imobil, putând desemna la fel de bine un parc, o piaţă publică sau un birou de întreprindere. În detenţie, întâlnirea cu sursa putea avea loc mai ales în camera de anchetă sau la infirmerie. Sediul Securităţii sau al Miliţiei nu era folosit pentru astfel de întâlniri, ci, aşa cum am arătat, pentru destrămarea unui anturaj sau compromiterea unei persoane printr-o falsă recrutare.
Dirijarea unui informator, mai ales a celor păstraţi în reţea timp de zeci de ani, presupunea, pe lângă stabilirea de sarcini concrete şi termene până la care trebuiau rezolvate, şi construirea unei relaţii personale între ofiţer şi sursă, astfel încât interesul pentru menţinerea
818 Vezi Ibidem, fond R, dosar nr. 976 pentru închiderea dosarului de reţea prin intrarea titularului în partid şi folosirea lui în continuare ca sursă, cu aprobarea conducerii politice. Totuşi, în teritoriu s-au făcut excepţii de la regula distrugerii dosarelor informatorilor membri de partid, datorate cel mai probabil unor defecţiuni birocratice; ibidem, dosar nr. 938.
819 Deşi introducerea lor în reţea se făcea după reguli şi aprobări speciale, motivele recrutării informatorilor membri de partid puteau fi cât se poate de triviale. Din documentele de arhivă reiese că titularul, membru de partid, este recrutat doar pentru supravegherea generală a clienţilor unui magazin cu circuit închis, destinat nomenclaturii PCR; ACNSAS, fond R, dosar nr. 1010.

colaborării să fie reciproc. Exceptând cazurile în care obţinerea de informaţii se baza pe constrângere – situaţie în care şi valoarea lor operativă era sensibil mai mică – informatorul era „stimulat” fie printr-o abordare foarte prietenoasă din partea ofiţerului (care se interesa de problemele personale, dăruia mici atenţii cu prilejul zilei de naştere sau chiar aniversa recrutarea sursei)820, fie prin recompense.

Citeste si articolele:

Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

5 Responses to “Securitatea şi metodele de recrutare a informatorilor (II)”

  1. Consecintele legislatiei comuniste dupa decembrie 1989 | A șaptea dimensiune says:

    iunie 11th, 2016 at 19:07

    […] Securitatea şi metodele de recrutare a informatorilor (II) […]

  2. Caractere generale ale legislatiei comuniste | A șaptea dimensiune says:

    august 25th, 2016 at 13:10

    […] Securitatea şi metodele de recrutare a informatorilor (II) […]

  3. Negarea drepturilor fundamentale prin legislatia comunista | A șaptea dimensiune says:

    august 25th, 2016 at 14:37

    […] Securitatea şi metodele de recrutare a informatorilor (II) […]

  4. Securitatea si metodele de recrutare a informatorilor (III) | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 8th, 2018 at 14:15

    […] Securitatea şi metodele de recrutare a informatorilor (II) […]

  5. Societate, economie, cultura in comunism | A șaptea dimensiune says:

    august 9th, 2019 at 8:56

    […] Securitatea şi metodele de recrutare a informatorilor (II) […]

Adauga un comentariu