Cronologia si geografia represiunii comuniste (II)

marți, mai 19, 2009 7:11
Posted in category Dictatura comunistă

ComunismCronologia şi geografia represiunii (II)

La 15 iulie 1948 a fost emis ordinul 26500 Cabinet MAI, prin care, peste 12 zile, la 27 iulie, orele 2 noaptea, urmau să fie arestaţi foştii ofiţeri de poliţie, („cu excepţia informatorilor valoroşi”), asta pregătind ceea ce urma să se întâmple la 30 august, adică crearea Securităţii. Arestarea în masă a mii de poliţişti a fost o operaţiune fulger, precipitată de faptul că Tito se servise de fosta poliţie regală sârbă în manevra de declarare a independenţei faţă de Moscova, cu câteva săptămâni mai devreme.
Seria arestărilor a continuat în vara lui 1948 şi în lunile următoare prin închiderea unui mare număr de preoţi şi episcopi greco-catolici care se opuseseră desfiinţării Bisericii greco-catolice şi includerii ei în cadrul Bisericii Ortodoxe. În acelaşi timp, au fost pe parcursul anilor valuri masive de arestări în rândul prelaţilor romano-catolici, acuzaţi de spionaj în favoarea Vaticanului (!) şi a Statelor Unite (Nunţiul papal la Bucureşti era un american!). Pe aceleaşi criterii absurde, urmărindu-se tăierea oricărei legături cu Occidentul, au avut loc marile procese de spionaj din jurul Misiunilor americană, engleză, franceză, iugoslavă, turcă şi au fost arestaţi 300 de elevi şi studenţi care frecventaseră Biblioteca franceză.
Anii 1948 şi 1949 au fost, totodată, anii arestării întregii conduceri a Partidului Social Democrat Independent, pedepsită pentru că a refuzat fuziunea cu Partidul Comunist Român. După o lungă anchetă, Constantin Titel Petrescu şi ceilalţi lideri au fost condamnaţi la pedepse ajungând până la muncă silnică pe viaţă, acuzaţi fiind de „înaltă trădare” sau „atitudine ostilă la adresa partidului”! (liderii istorici Ion Flueraş, Iosif Jumanca, George Grigorovici şi Gh. Ene Filipescu au murit în închisoare)16. De remarcat că procesul din ianuarie 1952 a fost pus, retrospectiv, în legătură cu procesul de spionaj intentat funcţionarilor de la Oficiul de presă al Misiunii engleze, datorită, probabil, protestelor laburiştilor britanici faţă de soarta colegilor români17.
Securitatea învăţa, încă, după modelul NKVD, să fantazeze scenarii prin care să dovedească legătura elitelor cu Occidentul şi să imagineze, în chiar sânul elitelor, comploturi imaginare manipulate de spionajul străin18 „Procesul marii finanţe” era un astfel de exemplu, de o fantezie malefică. Lotul judecat includea, alături de oameni de afaceri (Alexandru Popp, Ioan Bujoiu, Max Auschnitt – acesta din urmă, în contumacie), universitari apolitici (Nicolae Mărgineanu), un amiral (Horia Macellariu), fruntaşi legionari (Nicolae Pătraşcu, Nistor Chioreanu), acţionari şi consilieri de la uzinele Reşiţa, ca şi mulţi alţi acuzaţi, majoritatea necunoscându-se personal. Pedepsele acordate ajungeau, de asemenea, la muncă silnică pe viaţă şi 25 ani detenţie grea19.
În anii 1948-1952 au avut loc zeci de mii de arestări în rândul militanţilor din linia a doua a partidelor istorice, precum şi al tinerilor din aceste partide, care acţionau în clandestinitate. De asemenea, au fost zeci de mii de arestări ale unor elevi, studenţi, muncitori şi ţărani care făceau parte dintr-o puzderie de organizaţii anticomuniste. La 15 august 1952 („Noaptea Sfintei Maria”) au fost din nou arestaţi ţărănişti, preoţi, studenţi, într-o acţiune care a luat prin surprindere mii de persoane.
După ce elitele mature fuseseră anihilate, venise acum rândul generaţiei tinere. Cel mai sinistru experiment a fost „reeducarea prin tortură”. Începută în 1949 în închisoarea Suceava, a continuat mai târziu cu înverşunare în închisoarea din Piteşti şi, apoi, ceva mai neconvins, în cele din Gherla şi Tg. Ocna. Până la o mie de tineri, majoritatea studenţi, au fost umiliţi, forţaţi să-şi renege convingerile, familia, credinţele, să se maltrateze şi tortureze între ei, practic să-şi desfiinţeze propria personalitate20. „Fenomenul Piteşti” – cum este foarte benign numit – a fost urmat de două procese, soldate cu peste 20 de condamnări la moarte din rândul studenţilor-torţionari. Abia mai târziu a avut loc un alt proces, al securiştilor care s-au ocupat de „reeducare”. Ei au fost condamnaţi la pedepse uşoare de închisoare şi au fost în scurt timp amnistiaţi. Acuzatorii stipulau că la Piteşti s-a urmărit, la cererea liderului legionar Horia Sima, care se afla în Occident, şi a „imperialiştilor americani”, compromiterea Securităţii. Asta a fost interpretarea oficială. În realitate, iniţiatorii, în frunte cu Eugen
16 Victor Frunză, Istoria comunismului în România, Bucureşti, Editura Victor Frunză, 1999; Nicoleta Ionescu-Gură, Stalinizarea României, Bucureşti, Editura BIC All, 2005, pp. 70-73.
17 Culegere de materiale privitoare la activitatea criminală a serviciilor de spionaj imperialiste pe teritoriul Republicii Populare Române, Bucureşti, Editura Direcţiei Generale Politice MAI, 1951, p. 68.
18 Pentru felul cum decurgea o asemenea anchetă este edificatoare impresionanta culegere de documente: Anton Golopenţia, Ultima carte, editor Sanda Golopenţia, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001.
19 Nicolae Mărgineanu. Un psiholog în temniţele comuniste. Documente preluate din arhiva CNSAS, ediţie îngrijită de Cristina Anisescu, prefaţă de Adrian Neculau, Iaşi, Editura Polirom, 2006.
20 Virgil Ierunca, Piteşti, laboratoire concentrationnaire (1949-1952). Préface de François Furet, Paris, Editions Michalon, 1996.

Ţurcanu, erau într-adevăr studenţi legionari, dar au acţionat tocmai încurajaţi de securişti şi nu la semnale din afară.
A urmat epopeea Canalului Dunăre-Marea Neagră, care a început la sfârşitul anului 1949, considerat fiind de conducerea comunistă, de Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker, „un mormânt al burgheziei româneşti”. Dar pentru ca să devină un mormânt al acestei burghezii a trebuit să se găsească o formulă de arestare cu aparenţă legală sau cel puţin semi-legală. Atunci s-au emis rapid, la 3 ianuarie 1950, HCM-ul de care am vorbit, urmat de o ordonanţă a Ministerului de Interne prin care erau arestaţi toţi cei care „primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul de democraţie populară şi construirea socialismului sau care defăimează puterea de stat şi organele sale, dacă (atenţie! s.n.) faptele lor nu constituie infracţiuni” (a se citi: dacă nu există probe pentru a se face un proces). Procedura era următoarea, fiind copiată după originalul NKVD: conducerea Canalului cerea un număr oarecare de oameni care să lucreze, Ministerul de Interne încredinţa această sarcină Direcţiei de Anchete, care la rândul ei transmitea ordinul regiunilor de Securitate, iar acestea făceau liste cu „reacţionarii”, „paraziţii”, „duşmanii poporului” care urmau să fie arestaţi. Fără să aibă loc măcar un simulacru de proces, o comisie formată din şapte generali şi colonei de Securitate semna listele şi astfel îi condamna la pedepse între 12 şi 60 de luni. (De notat că „internările administrative” erau calculate în luni, în timp ce sentinţele propriu-zis juridice, la Tribunalele Militare, în ani.) Au fost zeci şi sute de mii de astfel de condamnări extra-juridice. Numai pe şantierele Canalului Dunăre-Marea Neagră, după nişte estimări minimale, au fost în fiecare moment în jur de 40000-60000 de deţinuţi. Dar „internaţii CR” (contrarevoluţionari) puteau fi „repartizaţi” pe alte zeci şi sute de şantiere, în întreprinderi agricole, mine, fabrici. Numărul persoanelor care au suferit internările administrative nu va putea fi vreodată stabilit cu precizie, din lipsa iniţială a evidenţei şi din cauza distrugerii pe parcurs a numeroase probe, fapt sesizat de toate comisiile însărcinate să studieze problema. Sintezele făcute în anii 1953, 1955 şi 1968 în interiorul MAI, respectiv al Consiliului Securităţii Statului, la cererea Partidului, au fost efectuate doar pe baza documentelor obţinute în momentul respectiv de comisiile de anchetă şi – lucru foarte important – numai pe baza evidenţelor de la ieşirea din detenţie, nu pe baza actelor (listelor) de internare. Liste au fost de ordinul miilor şi fiecare cuprindea zeci şi sute de nume. Câţi au murit până la eliberare este încă şi mai greu de stabilit.
La această masă de sclavi se adăugau militarii din detaşamentele de muncă DGSM. Direcţia Generală a Serviciului Muncii a fost înfiinţată în 1951 şi se ocupa cu recrutarea şi exploatarea tinerilor cu „origine socială nesănătoasă” (burghezi, chiaburi, fii de deţinuţi politici sau având rude în străinătate), care nu aveau dreptul să poarte armă. Pentru că Tratatul de Pace limita plafonul de militari în termen, tinerii din „prisosul de contingent” al fiecărui an erau încorporaţi după acest criteriu în „armata cenuşie” şi obligaţi să presteze „muncă de interes public”. Prin acest infern, obligaţi să muncească în condiţii inumane, au trecut până în anul 1960 peste 520.000 tineri21. Între ei, mulţi intelectuali de valoare, ca viitorii compozitori Pascal Bentoiu şi Ştefan Zorzor, ai căror părinţi se aflau sau mureau în închisoare22.
O operaţiune brutală, menită să decapiteze definitiv elita politică, a avut loc în noaptea de 5-6 mai 1950, când au fost arestaţi simultan în Bucureşti (sau în localităţile unde au fost găsiţi) şi duşi la Sighet în nişte convoaie speciale 90 de demnitari ai regimului numit „burghezo-moşieresc”. Erau miniştri din toate guvernele perioadei 1919-1945, majoritatea în vârstă (70,80 sau chiar 91 ani), ajungându-se chiar la unele personalităţi care au făcut parte din guvernul pro-comunist Petru Groza, cum au fost Gheorghe Tătărescu (însoţit de trei fraţi!) sau Petre Bejan, Vântu, Radu Roşculeţ, „tovarăşi de drum” din formaţiunile burgheze care acceptaseră să colaboreze până la un punct cu comuniştii. În vechea închisoare din secolul al XIX-lea, situată chiar pe frontiera sovietică, acest prim lot a fost în timp completat cu alte câteva, pe măsură ce „colectarea” foştilor miniştri sau secretari de stat avea loc. Au urmat loturi cu câteva zeci de preoţi şi episcopi greco-catolici, care fuseseră ţinuţi până atunci în domiciliu forţat în mănăstirile ortodoxe, apoi un lot de prelaţi romano-catolici, iar în august 1951 lotul Partidului Naţional Ţărănesc, care, după procesul din 1947, fusese încarcerat la
21 Alexandru Oşca, Vasile Popa, Tratatul de Pace de la Paris – pretext pentru înfiinţarea Serviciului Muncii în „Anale Sighet 5” (editor Romulus Rusan), Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, pp. 181-189.
22 Pascal Bentoiu, Direcţia Generală a Serviciului Muncii (D.G.S.M.) – Mărturii ale unei experienţe personale în “Anale Sighet 7”, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999, pp. 167-172; Ştefan Zorzor, în revista Memoria nr. 44-45, 2003, pp. 98-115.

Galaţi. (Interesant este cum au fost duşi Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi ceilalţi de la Galaţi la Sighet, adică de pe o frontieră pe cealaltă frontieră sovietică, situată la antipozi.) Astfel, numărul celor deţinuţi în închisoarea Sighet a crescut la 180. Au murit 53, după datele pe care le avem. Au fost îngropaţi noaptea, pe ascuns, în gropi anonime, nu se ştie nici până astăzi exact unde. Se bănuieşte că în diferite cimitire, după 1952 în „Cimitirul Săracilor”, dar amestecaţi cu oamenii care nu aveau familie sau cu cei care mureau în azilul psihiatric sau în spitalul de boli cronice (mii de morminte). Între ei patru episcopi, câteva zeci de miniştri şi secretari de stat, octogenarii Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu (preşedinţi ai Partidului Naţional Ţărănesc şi Partidului Naţional Liberal, părinţi ai democraţiei româneşti). Marele istoric Gheorghe Brătianu (Dinu Brătianu îl desemnase succesor la conducerea partidului) a murit la numai 55 ani23. Cei care nu au murit până în 1955 au fost duşi la Râmnicu Sărat, o închisoare care, de asemenea, avea linie cu ecartament dublu spre URSS. Acolo a murit după alţi zece ani Ion Mihalache, devenit el însuşi octogenar şi într-o stare ultimă de degradare a sănătăţii. Acolo a zăcut într-o stare de paralizie cronică, dar demn până la capăt, eminentul diplomat Victor Rădulescu-Pogoneanu, unul dintre artizanii actului de la 23 august 1944 (a plătit acel curaj cu 15 ani de închisoare. În primăvara anului 1962 a fost dus cu targa la spitalul-închisoare Văcăreşti, unde a murit). Constantin Bebe Brătianu, secretarul general al Partidului Liberal, a fost, însă, eliberat cu puţin timp înainte de a muri, tot într-un spital din Bucureşti. Constantin Titel Petrescu, care contractase în închisoare o boală incurabilă, a murit la mai puţin de doi ani de la eliberare. Ca şi un om foarte tânăr, cum era de pildă poetul Constant Tonegaru (arestat şi învinuit de spionaj pentru că distribuia pentru familiile sărace pachete primite din Belgia, prin Biserica Catolică), care a murit după numai câteva săptămâni de „libertate” (avea 33 ani). Mii de alţi deţinuţi aflaţi într-o stare de epuizare şi boală extremă au murit în primele luni după sosirea acasă.
În acelaşi timp, au început aşa-numitele dislocări, evacuări sau strămutări: familiile celor arestaţi, ca şi persoanele care nu se bucurau de încrederea autorităţilor erau mutate în alte locuinţe, improprii, în aşa fel încât locul devenea disponibil pentru potentaţii locali, iar atmosfera generală devenea tot mai timorată. Prin Decretul 83, în noaptea de 2/3 martie 1949, la orele 3 (în ajunul plenarei de partid care a decis colectivizarea agriculturii) 2972 de familii de mari proprietari (7804 persoane) au fost evacuate cu brutalitate, în câteva minute, din locuinţele de la ţară şi deportate în alte localităţi, fiind fixate acolo cu „domiciliu obligatoriu”24. O altă deportare, mult mai amplă, a avut loc la 18 iunie 1951, în noaptea de Rusalii, când 44000 de locuitori ai zonei de frontieră cu Iugoslavia (Banat şi Mehedinţi), pe o lăţime de 25 de Km, au fost duşi în Bărăgan. Era o regiune puţin populată, cu o climă aspră, şi care ulterior a fost numită „Siberia românească”. Familii întregi au fost urcate în trenuri doar cu ce au putut să ia, cu bunici octogenari şi copii mici – sugari chiar -, iar odată ajunse în Bărăgan au fost lăsate în câmp şi au trebuit să-şi construiască bordeie şi să supravieţuiască fără să aibă locuri de muncă, producându-şi singuri alimentele25. Aceşti 44000 de oameni au fost ţinuţi până în 1955-1956, iar când s-au întors în localităţile lor şi-au găsit casele şi proprietăţile confiscate. Iar locul lor în bordeie a fost luat imediat de foştii deţinuţi politici care erau aduşi aici pentru un supliment de pedeapsă: 24 de luni, 60 de luni, chiar 72 de luni. Prin aceste domicilii obligatorii a trecut elita închisorilor româneşti, bineînţeles ce mai rămăsese din ea.
Revenind la valurile de arestări şi procese: pentru că s-au solidarizat cu revoluţia maghiară participând la o mare adunare, au fost arestaţi numai la Timişoara 2000 de studenţi, încarceraţi câteva zile într-o fostă cazarmă, la Becicherecu Mic. Iniţiatorilor, studenţi la facultatea de Mecanică, li s-au făcut procese sumare şi au fost condamnaţi pe termene de până la 8 ani de închisoare. Alte sute de studenţi au fost exmatriculaţi. De asemenea la Cluj au fost aduşi în faţa justiţiei studenţi români şi maghiari de la Litere şi Arte Plastice. La Bucureşti, studenţi în Medicină, Litere, Drept, Arhitectură, Filosofie, Ziaristică au fost arestaţi şi condamnaţi pentru „agitaţie publică”, după ce intenţionaseră să
23 Constantin C. Giurescu, Cinci ani şi două luni în penitenciarul de la Sighet, Bucureşti, Editura FCR, 1994; Memoria închisorii Sighet (editor Romulus Rusan), ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2003; Maria Brătianu, Gheorghe Brătianu, enigma morţii sale, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1996.
24 Ion Bălan, Regimul concrentraţionar din România, 1945-1964, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2000, pp. 70-72.
25 Elena Spijavca, Munci şi zile în Bărăgan (editor Romulus Rusan), Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2004; alte lucrări de reconstituire din diferite unghiuri a „Rusaliilor negre” au fost publicate de Smaranda Vultur, Daniel Vighi, Viorel Marineasa.

facă un miting în Piaţa Universităţii, chiar în ziua de 5 noiembrie, când revoluţia din Budapesta fusese zdrobită de tancurile sovietice26. Valul de arestări a crescut apoi exponenţial. La Iaşi, în aprilie 1957, au fost arestaţi studenţii de la Filologie-Istorie care pregătiseră aniversarea a 500 ani de la urcarea pe tron a domnitorului Ştefan cel Mare. Aceste noi contingente de deţinuţi erau trimise pe şantierele faraonice din Insula Mare a Brăilei (Salcia, Măraşu) sau în Delta Dunării, la Periprava. Asta în vreme ce în Polonia, Cehoslovacia şi chiar în Ungaria se intrase într-o perioadă de destindere.

Citeste si articolele:

Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

5 Responses to “Cronologia si geografia represiunii comuniste (II)”

  1. Analiza dictaturii comuniste (XLIII) | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 8th, 2015 at 16:10

    […] Analiza dictaturii comuniste (XLII) […]

  2. Analiza dictaturii comuniste (XLIV) | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 11th, 2015 at 18:26

    […] Analiza dictaturii comuniste (XLII) […]

  3. Analiza dictaturii comuniste (XLV) | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 11th, 2015 at 18:36

    […] Analiza dictaturii comuniste (XLII) […]

  4. Analiza dictaturii comuniste (XLVI) | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 11th, 2015 at 20:20

    […] Analiza dictaturii comuniste (XLII) […]

  5. Analiza dictaturii comuniste (XLVII) | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 13th, 2015 at 15:49

    […] Analiza dictaturii comuniste (XLII) […]

Adauga un comentariu