Legislatia represiva cu caracter secret din comunism

miercuri, mai 13, 2009 19:10
Posted in category Dictatura comunistă

ComunismLegislaţia represivă cu caracter secret

Legislaţia penală, cuprinsă în Codul Penal şi în legile speciale sau decretele publicate în „Buletinul Oficial” care l-au modificat şi completat în primele două decenii, a fost adăugită cu o serie de măsuri legislative de natură să contureze mai exact cadrul de acţiune şi să mărească eficienţa organelor represive. Acestea au constat în aşa-numite măsuri administrative luate de către organele Ministerului Afacerilor Interne asupra unor categorii de persoane, în baza unor decrete şi hotărâri ale Consiliului de Miniştri care au avut în majoritatea lor un caracter secret. Secretizarea acestor măsuri represive a fost întreprinsă din mai multe raţiuni. Mai întâi, ele veneau în contradicţie cu prevederile constituţionale care enunţau (chiar dacă formal) drepturile şi libertăţile cetăţenilor27, pe care le încălcau în mod flagrant, dar şi cu declaraţiile pompoase ale autorităţilor comuniste privind libertatea care domnea în România. În Raportul asupra proiectului de Constituţie a RPR, prezentat în faţa Marii Adunări Naţionale la 23 septembrie 1952, Dej afirmase: „Libertatea de conştiinţă, libertatea cuvântului, libertatea presei, libertatea de organizare etc sunt înscrise la loc de cinste în proiectul de Constituţie”28, declaraţie care ar fi fost contrazisă flagrant, dacă textele unor hotărâri ale Consiliului de Miniştri privind măsurile administrative ar fi fost făcute publice.

Pe de altă parte, imaginea ţării, transformată într-un imens gulag de către regimul „democrat popular”, deja evocată în numeroase mărturii publicate în Occident de către presa străină şi de cea română din exil29 sau rostite la posturile de radio străine în limba română30 ar fi fost fundamentată oficial chiar de

26 Stenograma şedinţei Biroului Politic din 9 septembrie 1947.
27 În Constituţiile din 13 aprilie 1948 (Titlul II) şi 27 septembrie 1952 (Capitolul VII), drepturi ale omului ca inviolabilitatea personei şi a domiciliului, libertatea cuvântului, libertatea presei şi libertatea de asociere erau prevăzute, dar dreptul de asociere era subordonat datoriei de „înregimentare în construirea socialismului”, iar celelalte libertăţi trebuiau, după cum menţiona articolul 85 alineatul II din Constituţia din 1952, să se exercite „în conformitate cu interesele celor ce muncesc şi în vederea întăririi regimului de democraţie populară”. Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României, 1859-1991, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, pp. 114-115, 130-131.
28 Gheorghiu Dej, Articole şi cuvântări…, pp. 527.
29 Ziarul „România” editat de Romanian National Committee, (nr. 55, an V, New York, ianuarie-februarie 1961), sub titlul Aspecte vechi şi noi ale terorii în RPR, arăta de pildă următoarele: „primim necontenit scrisori de la refugiaţii care au reuşit recent să se salveze, informaţii care aduc lumini noi asupra situaţiei din ţară. Dăm mai jos câteva fragmente din ele: (…) în afară de arestările în masă destinate să intimideze populaţia, cele mai curente sunt acelea

autorităţile din RPR, dacă aceste măsuri ar fi fost cunoscute. Prin intrarea într-un circuit public a unor decrete, hotărâri ale Consiliului de Miniştri şi ale MAI sau simple decizii ministeriale ale şefilor Securităţii, în baza cărora sute de mii de oameni au fost afectaţi de internarea în lagăre, deportări, fixarea de domiciliu obligatoriu sau confiscări de bunuri, fără ca toate aceste victime să fi făcut obiectul unei decizii judecătoreşti în acest sens, regimul de la Bucureşti ar fi dezvăluit astfel mijloacele represive de multe ori cu un caracter vădit arbitrar prin care îşi asigura stabilitatea. Sistemul ar fi fost nevoit astfel să se liberalizeze sau, în caz contrar, mai ales în noul context internaţional al primilor paşi de „dezgheţ” al relaţiilor est-vest, România, semnatară a Convenţiei de la Geneva şi admisă în 1955 ca membru al Naţiunilor Unite, ar fi fost pusă într-o situaţie delicată31. Din aceste motive, asupra unei bune părţi a legislaţiei represive care a stat la baza acţiunilor Securităţii s-a păstrat un secret desăvârşit.
Chiar Codul Penal, o lege publică în esenţa ei, a fost modificat prin adăugirea unui articol care nu a fost niciodată publicat. Decretul cu nr. 62 din februarie 1955 a „completat” Codul Penal cu articolul 193 indice 1. În textul acestui articol era incriminată „activitatea intensă contra clasei muncitoare sau a mişcării revoluţionare, desfăşurată într-un post de răspundere în aparatul de stat sau într-un serviciu secret pe timpul regimului burghezo-moşieresc”, pedepsită cu temniţă grea pe viaţă şi confiscarea totală a averii. Al doilea paragraf stipula: „Dacă fapta prevăzută în alineatul precedent a fost săvârşită într-un alt post decât într-unul de conducere, pedeapsa va fi de detenţiune grea de la 5 la 25 de ani şi confiscarea totală ori
destinate să recruteze braţe de muncă gratuite pentru lucrările din Deltă. Oamenii sunt adunaţi de pe stradă sub cele mai ridicole pretexte, cum ar fi de pildă îmbrăcămintea sau tunsoarea care n-ar corespunde moralei proletare şi judecaţi de un tribunal de urgenţă, care în 24 de ore îi condamnă la reeducare într-o colonie de muncă”. De altfel, cu toată secretizarea măsurilor represive, uneori oficialii comunişti nu se puteau sustrage evidenţelor şi erau nevoiţi ulterior, în scurtele perioade de „deschidere”, să recunoască tratamentele la care erau supuşi deţinuţii politici în lagărele de muncă la începutul anilor ‘50. Astfel, ziarul „Le Monde” din 19 august 1953 (citat în Buletinul Agerpres – vezi ANIC, fond 80, dosar nr. 727, f. 256) reproduce după „New York Times” declaraţiile lui Grigore Preoteasa, care explica de ce lucrările de la Canal au fost oprite: „Construcţia Canalului era un proiect grandios în stilul realizărilor staliniste şi mulţi observatori puneau la îndoială posibilitatea pentru România de a-l duce la bun sfârşit. Nu este totuşi nici o îndoială că lucrările s-au făcut până acum folosindu-se ca mână de lucru condamnaţi politici supuşi unui regim extrem de penibil” (s.n.) Era o formă extrem de diplomatică de a escamota tratamentul criminal cărora le-au căzut victimă mii de oameni.
30 La postul de radio Europa Liberă (în limba română), ora 18,45, din 3 septembrie 1953, se arăta: „Prima revendicare şi cea mai mare pe care muncitorii o vor prezenta zilnic în fabrici, în birouri, pe ogoare, în sate şi oraşe este amnistia generală a sutelor de mii de prizonieri care gem în lagărele şi închisorile comuniste ştiute şi neştiute. Teroarea poliţienească trebuie să înceteze: munca forţată, această ruşine comunistă va trebui desfiinţată. Vânzătorii şi exploatatorii de sclavi români vor fi, în curând, aduşi la judecată în faţa Naţiunilor Unite”. Gheorghiu-Dej adnota cu cinism pe marginea stenogramei emisiunii „Zău? Ce vorbeşti! Ne sperii!…”, completând în dreptul „sutelor de mii de prizonieri” cu propria apreciere: „bandiţi de legionari şi alte elemente duşmane”; ANIC, fond 80, dosar nr. 727, f. 249. De altfel, încălcările drepturilor omului în România au stârnit nu o dată „proteste energice din partea guvernelor occidentale şi ale Naţiunilor Unite”. O astfel de notă trimisă guvernului român de SUA şi Marea Britanie, amintind violările grave ale drepturilor omului, cerea „să înceteze imediat actele inumane care însoţeau reformele lor economice şi politice”; Ghiţă Ionescu, Comunismul în România, Bucureşti, Editura Litera, 1994, p. 227.

31 Fără îndoială, situaţia internaţională a României evoluase, chiar dacă mai era evocat „dispreţul arătat de guvernul român faţă de drepturile şi libertăţile persoanelor aflate sub jurisdicţia lui”, care „a devenit într-adevăr atât de notoriu, încât se evocă la tot pasul condamnarea oamenilor liberi”, după cum se arăta în Interpretation of Peace Treaties with Bulgaria, Hungary and Romania a Curţii de Justiţie a Statelor Unite din 1956; apud Ghiţă Ionescu, op. cit., p. 227, nota 47. Schimbările semnificative de atitudine ale poziţiei SUA faţă de România au făcut parte din modificarea strategiei mai largi faţă de statele Europei de Est. În ianuarie 1955, un Memorandum elaborat de Biroul de Coordonare a Operaţiilor din Departamentul de Stat constata imposibilitatea detaşării din spaţiul de hegemonie sovietic a vreunei ţări satelite, fără riscul de confruntare deschisă cu URSS, ceea ce a dus la iniţierea unui dialog cu guvernele ţărilor din blocul sovietic, în încercarea de a încuraja treptat impunerea unei linii politice autonome faţă de Moscova; Liviu Ţârău, în căutarea României: recomandările făcute Departamentului de Stat de către Robert H. Thayler, ministrul SUA la Bucureşti, la încheierea misiunii sale în România, în vol. România şi relaţiile internaţionale în secolul XX, In Honorem Vasile Vesa, Cluj Napoca, Editura Clusium, 2000, pp. 231-232.
parţială a averii”. În baza prevederilor citate, nepublicate în nici o ediţie a Codului Penal, „au fost judecaţi şi condamnaţi în 1955-1956 foşti angajaţi ai Poliţiei, Siguranţei şi Serviciului Secret, arestaţi în anii 1948-1950”32. În unele cazuri cercetate33, s-au pronunţat retroactiv pedepse egale cu perioada de detenţie, ceea ce indică „legalizarea” unor abuzuri (lungi detenţii fără proces), în contextul politic care a urmat Conferinţei de la Geneva din 1955. Edificator pentru natura regimului comunist rămâne faptul că această tentativă de intrare în legalitate s-a făcut prin încălcarea unei norme juridice fundamentale, care nu permite administrarea unor pedepse prevăzute de lege săvârşite înainte de data intrării acesteia în vigoare. Bineînţeles, toate procedurile penale care au urmat Decretului 62 din 1995 s-au aplicat şi ele în regim secret.
Completând legislaţia penală, o serie de măsuri legislative cu caracter secret au oferit Securităţii posibilitatea de a constitui în Republica Populară Română un adevărat „Arhipelag Gulag”, după expresia consacrată de cunsocutul scriitor Aleksandr Soljeniţîn, care au avut la bază modelul sovietic. O descriere a sistemului lagărelor din URSS conturează un tablou reîntâlnit în România anilor 1950, în urma aplicării unei largi arii de măsuri aşa-numite „de siguranţă”: „Arborând stindardul igienei sociale, statul înţelege să vindece societatea, să cureţe şi să reeduce. Gângăniile dăunătoare sunt adunate, în valuri succesive… Sunt loviţi mai întâi diferiţii marginali care ameninţă hegemonia politică, ideologică, culturală, socială a partidului şi a conducerii sale. Se reduce opoziţia politică şi religioasă, se stârpesc agitaţia muncitorească şi răscoalele ţărăneşti, se colectivizează satele, este suprimat şomajul, suprimându-se şomerii. Cu fiecare dezinsecţie, lagărele se extind. Ele îndreaptă, ele extermină. Totul este adunat aici: opozanţi conştienţi sau presupuşi, credincioşi fervenţi, savanţi sobri, hoţi de cartofi, borfaşi, ţărani amărâţi, bandiţi. Pentru a scoate la lumină societatea sa, statul produce lagărele”34. Această practică a sistemului represiv comunist a fost de regulă asociată cu numele lui Stalin, dar „adevăratul părinte al execuţiilor, al terorii în masă şi al organelor aflate deasupra statului”35 a fost Lenin, care a ordonat pentru prima oară internarea în lagăre chiar a unui mare număr de femei şi copii în timpul războiului civil, pe parcursul represaliilor sălbatice îndreptate împotriva cazacilor. Administraţia de Stat a Lagărelor din URSS (prescurtat GULAG) avea să capete începând cu anii 1930 dimensiuni gigantice.
Aşa cum reiese din Nota de studiu nr. 00880015 din 14 decembrie 1967 întocmită la Serviciul C al Consiliului Securităţii Statului36, copiindu-se modelul sovietic, s-au instituit cu începere din 1949 măsuri de dislocare şi fixare de domiciliu obligatoriu, internare în colonii şi unităţi de muncă şi fixare de loc de muncă obligatoriu unor categorii de persoane care, fără să poată fi incriminate penal, făceau obiectul unor dispoziţii cu caracter represiv care aveau ca bază actele normative emise de Marea Adunare Naţională sau Consiliul de Miniştri, dar şi simple hotărâri şi dispoziţii ale MAI37.
32 Marius Lupu, Cornel Nicoară, Gheorghe Onişoru, Cu unanimitate de voturi. Sentinţe politice adnotate şi comentate, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, p. 25.
33 Ibidem.
34 André Glucksmann, op. cit., p. 98.
35 D. Volkogonov, op. cit., p. 268.
36 ASRI, fond D, dosar nr. 7778, vol. 36, ff. 36-42.
37 Pentru o primă analiză a acestora, vezi Marius Oprea, Legislaţia represiunii, în Addenda la Cartea Neagră a comunismului, Stephane Curtois & alţii, Bucureşti, Editura Humanitas, Fundaţia Academia Civică 1998, pp. 748-755 şi Ion Bălan, Regimul concentraţionar din România, Bucureşti, Editura Fundaţia Academia Civică, 2000, pp.79-104.

Citeste si articolele:

Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

5 Responses to “Legislatia represiva cu caracter secret din comunism”

  1. Analiza dictaturii comuniste (XLI) | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 2nd, 2015 at 8:36

    […] Analiza dictaturii comuniste (XL) […]

  2. Analiza dictaturii comuniste (XLII) | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 6th, 2015 at 11:40

    […] Analiza dictaturii comuniste (XL) […]

  3. Analiza dictaturii comuniste (XLIII) | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 8th, 2015 at 16:11

    […] Analiza dictaturii comuniste (XL) […]

  4. Analiza dictaturii comuniste (XLIV) | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 11th, 2015 at 18:28

    […] Analiza dictaturii comuniste (XL) […]

  5. Analiza dictaturii comuniste (XLV) | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 11th, 2015 at 18:37

    […] Analiza dictaturii comuniste (XL) […]

Adauga un comentariu