A șaptea dimensiune

Iancu e un nume care şi-a căpătat întreaga fală în istoria străbună, el fiind purtat cu multă râvnă de mulţi bărbaţi vrednici ai neamului, de la Iancu Avram la Nenea Iancu şi retur. Cu mult înainte însă, pe vremea când se potcovea turcul cu 99 de ocale de tupeu şi sărea la bătaie tocmai în înaltul câmpiei române, se năştea Iancu de Hunedoara, fiu de cnezi – aţi ghicit, hunedoreni – înnobilaţi pentru serviciile utile aduse coroanei – iar aţi ghicit – maghiare, aflate într-un plăcut apogeu de putere.

Şi pentru că trebuşoara ce-o gătaseră domniile lor cnezeşti era plăcută văzului şi auzului lui Sigismund de Luxemburg, regele, boier, le-a făcut cadou un viloi cât casa, care pe vremea aia de cumpătare se numea castel. Castelul de Hunedoara mai avea, pe lângă domeniul mişto de primprejur, şi 40 de sate cu tot cu sătenii aferenţi şi cu locurile lor stabile de muncă, adică mine de sare, fier, aur şi argint, cărbunele nefiind încă inventat ca ramură extractivă.

O asemenea donaţie era cum nu se poate mai avantajoasă pentru noii proprietari, întrucât îi oferea copilului Iancu, devenit astfel nobil mijlociu, dreptul de-a nu mai munci câtuşi de puţin vreodată şi de a se putea ocupa liniştit de cariera armelor. Ceea ce, odată cu mijirea primelor mustăţi, tânărul şi făcu.

Situaţia militară a momentului era parcă făcută înadins pentru a-l băga pe eroul nostru imediat în manualele de istorie tipărite cinci veacuri mai târziu. Căci Murad, sultanul Porţii, un spahiu cu oastea mare, năvălise cu armata pân’ la Dunăre călare. Ieniceri cu săbii scoase şi spahii cu lănci o mie cam întunecau pământul în a Dunării câmpie.

Una peste alta, regatul unguresc avea spinoase probleme de frontieră cu fii profetului, care, luând urma micului comerţ cu osii de căruţă (rulmentul nefiind descoperit la acea oră) călcaseră-n picioare Balcanii şi ajunseseră pe malul gârlei Danubius, mal de unde se vedea celălalt mal, mult mai bogat. În această ordine de idei, la 27 august 1439, turcii au cucerit Semendria, iar în primăvara lui 1440 au atacat Belgradul de control, fără să se ia însă în serios.

Al semn bun pentru cariera lui Iancu a fost suirea pe tronul Germaniei, în dauna dinastiei de Luxemburg, a dinastiei de Habsburg, faptă ce avea să le aducă ungurilor, peste secole, o mulţime de avantaje arhitecturale, iar nouă o mulţime de probleme cu ei. Albert, regele desemnat astfel în 1438, ocupa şi tronul Ungariei Mari, lucru care i-a dat ideea de a-l avansa pe Iancu Ban de Severin.

O altă avansare folositoare i-a picat doi ani mai târziu, la altă modificare de tron, când Frederic al III-lea de Habsburg i-a luat locul lui Albert pe scaunul Germaniei, iar Vladislav al III-lea Jagello i-a luat locul lui Frederic pe scaunul Ungariei. La mutarea asta, Iancu primeşte Voivodatul Transilvaniei, Comitatul Timişoarei şi, spre folosul său pur personal, o frumuseţe de ditamai domeniul despre care astăzi nu se mai ştie nimic.

Ce-a făcut el cu toate aceste titluri, cum a tars el folos de pe urma acestor posesiuni şi cum a ajuns numele Iancu respectat de numele Yasar, vom afla în episodul următor. (“Academia Caţavencu”, nr. 383/1999)

Citeste si articolele:

• Azi vorbim de Rares Petru, cel cu-ambitia de-un metru
• La Nicolope vazut-ai ca-n decurs de-o saptamana, cavalerii-n zale au luat-o toti in mana?
• Mihai, file de bataie
• Mihail, Radu si Dan, uitati de cronici, temuti de sultan
• Iara ma-sa, Doamna Clara, era sa ne strice tara