A șaptea dimensiune

Ştefan cel Mare şi Sfânt a avut, fără îndoială, momente în care lăsa sfinţenia deoparte şi apuca de mijlocel câte o codană rumenă de ţară, o tăvălea prin fân dacă-l mai ţineau puterile, dacă nu – se tăvălea dânsul pe jos de necaz şi, la final, când printre scâncete prefăcute, fătuca-i gângurea cochet la ureche un “amu’ ce-ai să crezi Măria-Ta despre mine?”, domnul Moldovei se încheia morocănos la hlamidă şi-i arunca plecând, din uşa grajdului: “Aiasta-i pohta ce-am pohtit!”. Dintr-o asemenea desfătare domnească s-a născut Petru Rareş, urcat pe tron abia în 1527, după ce toţi fiii şi nepoţii legitimi ai măritului Ştefan n-au mai avut cum domni, fiind în general morţi.

Prilej prea mare de bucurie urcarea asta pe tron nu putea fi, deoarece Moldova stătea prost de tot cu relaţiile externe.

Mai întâi venea chestiunea Pocuţiei, care era chiar groasă. De vreo treizeci de ani, leşii făceau gât că provincea-i a lor şi când colo chiar aşa era. Numai că moldovenii se obişnuiseră binişor s-o jefuiască de două-trei ori pe lună şi invocau vicii de procedură ambasadorii polonezi trimişi s-o ceară nu ajungeau vii înapoi la Varşovia. Din păcate, însă, această diplomaţie moldavă se izbea de o problemă insurmontabilă: până la urmă şi la urmă, armata leşească tot se va enerva.

Pe de altă parte, nici cu ceilalţi vecini nu mergea treaba unsă. În Transilvania, de plidă, unde predecesorii lui Petrică stăpâniseră Ciceul şi Cetatea de Baltă, erau doi regi, căci Ioan Zapolya şi Ferdinand de Habsburg, după ce-o luaseră pe coajă de Mohacs de la turci, au avut, în compensaţie, aceeaşi idee simultan.

Noul domn al Moldovei şi-a făcut aşadar o listă de priorităţi. Cum interesele lui au fost mai bine măgulite de galbenii lui Zapo – cum îi ziceau prietenii – Petru Rareş a tăbărât în 1529, cu răzeşii, pe bozgorii lui Ferdinand în două rânduri. La 22 iunie, la Feldioara, vornicul Grozav i-a făcut domnului cadou o frumoasă victorie în teren mlăştinos, iar la desert i-a servit în sânge oraşele Braşov şi Sighişoara, cu o arhitectură nemţească ce nu mai văzuseră moldovenii neam de neamul lor. La cât de şters ni-l prezintă cronicarul, ai fi zis că aici Petrică se va opri. Ei, aş! Abia în anul următor, 1530, feciorul Răreşoaiei a pălit iară Ardealul punând laba pe Unguraş, pe Bistriţa, cu 23 de sate, pe valea Someşului, pe minele de aur şi argint de la Rodna şi Ţara Bârsei, practic – pe cam tot ce era mai interesant de luat în posesie prin acele frumoase locuri.

În 1534, însă, prin Transilvania apare unu’ Aloisio Gritti, un figurant cu paşaport de Veneţia, adr cu viză multiplă de Stambul, şi-l calcă pe Petrică pe bombeu. Dovedind că prin vine îi curge osul marelui Ştefan, Petru nu stă prea mult pe gânduri şi, imprudent, îl face pe Aloisio arşice, şucărindu-i pe turci urât de tot. Înalta Poartă, care atâta aştepta, îi promite voievodului că de aici o să i se tragă şi trece Moldova pe lista întreprinderilor nerentabile, în curs de lichidare. Ca un făcut, caftul cu polonezii pentru Pocuţia mergea din ce în ce mai prost şi, colac peste pupăză, Zapolya bate palma cu Ferdinand chiar în 1538, când sulatnul îşi trimite cei 200.000 de specialişti să vadă care-i treaba cu Petru Rareş ăsta şi de ce n-are el bască.

Evident, primii sosiţi la întâlnirea cu turcii au fost tătarii, urmaţi la scurtă vreme de leşi. Încă abil, Petrică reuşeşte să-i facă pe ultimii din vorbe şi pe primii din săbii, dar era prea târziu. Degeaba i-a chemat el pe fiii fiilor Vrâncioaiei şi pe nepoţii lui Daniil Sihastrul – în total 70.000 de coase, bâte şi topoare – degeaba a făcut apel la obişnuitele viclenii, alifii şi scheme neserioase ale străbunilor, căci de lovitura boierimii n-a putut scăpa decât cu fuga.

Astfel, timp de unsprezece ani neaşteptat de nervoşi pe tronul Moldovei, Petru Rareş a scris o pagină de vitejie neaoşă, aproape la fel de frumoasă ca suma realizată în ţechini turceşti de boierii lui patrioţi. (“Academia Caţavencu”, nr. 382/1999)

Citeste si articolele:

• La Nicolope vazut-ai ca-n decurs de-o saptamana, cavalerii-n zale au luat-o toti in mana?
• Mihai, file de bataie
• Mihail, Radu si Dan, uitati de cronici, temuti de sultan
• Iara ma-sa, Doamna Clara, era sa ne strice tara
• La Bobilna, pe-o carare, cu maciuce si topoare