A șaptea dimensiune

Mihai Sutzu ajunge pe tronul Moldovei într-o epocă tulbure, la 24 iunie 1819. Spunem tulbure deoarece atunci nu-i era nimăni clar nimic: nici încotro ne îndreptăm, nici de unde veneam şi nici de ce erau necesare aceste deplasări.

Prin urmare, Mihi Sutzu face o abordare lucidă a situaţiei şi se apucă de strâns avere. Printr-o coincidenţă cu preocupările sale de exploatator, domnului îi plăcea la nebunie fastul, luxul şi huzurul. Într-un inventar al bunurilor dobândite la domnie, se lăfăie cu mare ifos tacâmuri de argint, ciubuce de aur, şaluri de mătase, herghelii de cai şi blănuri de alte animale. La scară, acest belşug aminteşte de averile fanarioţilor de astăzi. Dar bineînţeles că Sutzu nu avea atâtea case.

Cum spuneam, ca şi fanarioţii de azi, Mihai era francmason şi bun prieten cu grecii. De aici i s-a şi tras, de fapt. Ospitalitatea indecentă acordată lui Ipsilanti, şeful Eteriei, le dă turcilor de gândit şi domnului răgazul unui fugi sănătoase la Chişinău. E mazilit în contumacie şi înjurat în zadar pentru îndestularea sa, pusă la adăpostul ruşilor. Mihai Sutzu e ultimul domnitor fanariot al Moldovei. Partea proastă este că odată cu el ar fi trebuit să dispară toţi. Din păcate, nu s-a întâmplat deloc aşa, dacă ne uităm la averile politicienilor de astăzi, obţinute prin jaf, un jaf mult mai mare şi cu efecte mult mai dramatice decât jaful fanariot din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. (“Academia Caţavencu”, nr. 573/2002)

Citeste si articolele:

• O sugrumare absolut banală
• Din a ţării jupuire se înalţă-o mănăstire
• Diferite mici mişcări prin palate şi cămări
• Imaginaţie, după buget, mică
• Extremism şi integrare europeană în pragul mileniului unu