A șaptea dimensiune

Una peste alta, năvala slavilor n-a fost rea. În complicata lui etnogeneză, poporul român şi-a sprijinit adesea impasul lexical pe cele 16 procente datorate acestor năvălitori. Ca să nu mai vorbim de marele dar al suptului, împrumutat cu toată bucuria, bucurie pe care o putem admira şi azi, în zi de leafă.

Savanţii sunt de părere că slavii sunt ultimul adaos consistent la esenţa poporului român. Înainte de ei, hunii, avarii, goţii, gepizii şi longobarzii n-au fost decât aventuri trecătoare, cel mult violuri călare, capabile doar de traume mici, vindecate de istorie. Marea iubire, urmată de certuri, botezuri şi părăsirea domiciliului, a fost Roma. Romanii ne-au fermecat cu limba, cu termele şi viaductele, ne-au umplut de speranţă şi de fortăreţe şi, ca în toate căsniciile din interes, ne-au părăsit într-o frumoasă după-amiază a istoriei. Slavii, dimpotrivă, nu ne-au părăsit niciodată, ei păstrând vie şi astăzi aceeaşi dorinţă de a năvăli peste noi. Slavii s-au aşezat pe aceste locuri mănoase şi au abandonat cu vremea ambiţiile cotropitoare, lăsând treptat din mână securea şi apucând cornetul de seminţe de bostan. După ei, migratorii au avut doar influenţe de suprafaţă. Pecenegii şi cumanii ne-au perfecţionat tehnica ambuscadei, cumanii ne-au dat câţiva voievozi, iar maghiarii câteva subiecte de ceartă pe Ardeal. De bulgari nu mai amintim, amintirea lor e vie şi exportă excepţionalii cornişoni.

Dar povestea formării poporului nostru nu se sfârşeşte aici. Dacă ne e îngăduită a părere nepricepută, ea nu are sfârşit. (“Academia Caţavencu”, nr. 446/2000)

Citeste si articolele:

• Etnogeneză şi evaziune fiscală în secolele VII – IX
• Un moment cam slav de înger
• Unora le-o dat cu carul, numa’ nouă cu avarul
• Afară e vopsit gardu’ şi-năuntru-i longobardu’
• N-avem oşti, dară iubirea de moşie era zid, peste care sărea lesne când un hun, când un gepid