A şaptea dimensiune pe Facebook (CLXXII)
sâmbătă, februarie 20, 2021 19:03
17 septembrie 2018
Pentru cei care încă mai aşteaptă ţepele din Piaţa Victoriei, venim azi cu un reportaj istoric deosebit, care încearcă să se ocupe de imaginea lui Vlad Ţepeş în istoriografia românească. O să pornim de la ce-şi aminteşte orice absolvent de şcoală primară, anume portretul lui Vlad Tepeş, ăla mustăcios, cu o pălărie în vârful căreia se afla un fel de diamant uriaş. Cei care, luaţi de farmecul poveştii cu trasul în ţeapă, n-au remarcat privirea un pic dusă a domnitorului ar trebui să afle acum că celebrul portret este depozitat în castelul Ambras din Innsbruck, mai precis într-o galerie a ororilor, alături de tot felul de maşinării şi documente referitoare la tăiatul unghiilor de la picioare cu femur cu tot.
Pe undeva, chestia asta e corectă, dacă ne gândim că pe vremea lui Ţepeş, prin seculul al XV-lea, nu prea existau manuale româneşti de istorie şi că majoritatea cronicilor din care aflăm despre cruzimile lui Ţepeş ies fie de sub tastatura istoricilor bizantini, fie de sub a celor germani. Doar una e slavonă şi nici aia nu-i e favorabilă. În orice caz, povestea despre cât de sadic, dar drept era gagiul a început odată cu Hasdeu, care l-a smuls pe Ţepeş din lada cu jucării stricate a istoriei, i-a şters sângele de pe mâini şi la scos la produs ideologie naţionalistă. Da, a zis Hasdeu, era pasionat de scene ‘horror live’ cu boieri, târgoveţi şi cu ce-i pica-n ţeapă, dar pasiunea lui cea mai mare era dreptatea.
Singurul care s-a luat serios în gură cu Hasdeu pe tema asta a fost Ioan Bogdan, un slavist de clasă, dar prea puţin folositor naţionalismului împănat cu modele feudale. Bogdan o ţinea una şi bună: Ţepeş a fost sadic, nu justiţiar, şi interpreta portretul de la castelul Ambras cam aşa: «Ochii pierduţi şi înholbaţi par obosiţi de o lungă iritaţie nervoasă; faţa cea suptă pare palidă şi bolnavă; disproporţia buzei de jos trădează un tremor nervos şi nestăpânit, dacă nu cumva este obişnuitul stigmat al degeneraţilor». Eeee, parcă seamănă mai bine cu Dracula, nu? Disputa a durat puţin, iar pe la sfârşitul veacului al XIX-lea Hasdeu a cam învins. Fără prea multe dovezi, dar luaţi de valul ideii că noi, ca popor, n-am fost niciodată bulangii şi c-am avut parte de conducători cam duri, e-adevărat, dar chitiţi pe dreptate, Ţepeş a devenit modelul şefului criminal, dar care ucide cu un scop nobil.
Vedeti si aici.
Citeşte şi articolele:
