Cum a pus umarul ciuma rosie la distrugerea Microelectronicii Bucuresti, o bijuterie a Romaniei

sâmbătă, decembrie 30, 2017 13:01
Posted in category PSD = PCR

Cum a pus umarul ciuma rosie la distrugerea Microelectronicii Bucuresti, o bijuterie a Romaniei“Microelectronica” a fost una dintre bijuteriile tehnologice ale României comuniste. Ceauşescu a creat-o în apropierea actualei zone rezidenţiale Băneasa prin decret prezidenţial, în 1977, în mare secret, plasând ţara noastră în topul mondial al microtehnologiilor.
Surse de încredere ne-au dezvăluit că “Microelectronica” a avut la bază atât colaborarea cu unele firme japoneze, cât şi un asiduu spionaj industrial.
Ase se face că, până în 1989, circuitele integrate şi microprocesoarele fabricate aici rivalizau cu reuşitele americanilor sau ale japonezilor. Aici, forţele de miliţie şi de Securitate şi-au masat efective, pe măsura importanţei strategice a întreprinderii. La urma urmei, era o unitate unică în acest spaţiu est-european (cu excepţia sovieticilor, bineînţeles).

După 1989, “Microelectronica” a intrat sub tutela Fondului Proprietăţii de Stat (FPS), care s-a dovedit a fi un fel de berbec paznic la oi. Paza militară s-a subţiat până ce s-a autodizolvat, din lipsa necesităţii de a o mai apăra. Societatea s-a deteriorat constant, pâna ce s-a pus chiar problema lichidării ei. N-a mai fost cazul, deoarece pe 17 decembrie 1998, firma româno-irlandeză Jaclyn a cumpărat-o, cu scopul declarat de a o repune în drepturi şi producţie.

Încă de la începutul anilor 1990, administraţia “Microelectronicii” s-a văzut pusă în faţa unor mari litigii. Când a dat decret de înfiinţare, Ceausescu a dispus exproprierea (cu despăgubire) a celor 18 proprietari ai terenurilor din incinta celor 65.000 de metri pătraţi. Aceştia au revenit după 1989, revendicând de la Prefectura Bucureşti terenurile abuziv confiscate.

Pentru a înţelege mai bine ce ar însemna (era iunie 1999; între timp nu mai ştim ce s-a întâmplat – n.m.) reîmproprietărirea acestora, trebuie să adăugăm că la “Microelectronica” se lucrează cu substanţe toxice şi gaze de luptă. Această zonă a fost declarată “de protecţie sanitară” şi “de siguranţă”. Aici, un posibil accident sau chiar simple scăpări de gaze s-ar putea solda cu intoxicarea, orbirea sau chiar moartea persoanelor aflate pe o rază de câţiva kilometri. În imediata vecinătate, există un depozit de butelii care pot exploda oricând. Acum câţiva ani, Apărarea Civilă a încercat să ridice aceste butelii, dar neştiind nimeni ce se află înăuntru, s-au lăsat păgubaşi. Atenţie, riscul unui transport nu şi l-a asumat nici măcar Apărarea Civilă.

Şi, totuşi, Gheorghe Vâlceanu (prefect al Bucureştiului din partea ciumei roşii, PSD – n.m.) a eliberat (în 1994 şi 1995) două ordine prin care cei 18 au fost repuşi în posesia acelor terenuri. Numai că aceştia au primit doar nişte certificate de atestare a dreptului de proprietate, nu titluri de proprietate. Prefectura a omis Legea 15/1990 şi HG 834/1991, prin care “Microelectronica” a primit de drept în patrimoniu terenurile cu pricina. FPS, însă, nu s-a obosit să clarifice până la capăt situaţia, nici după ce foştii proprietari au primit certificatele respective. Abia în 1998, Radu Berceanu a emis, ca o replică la actele Prefecturii, două certificate de atestare a dreptului de proprietate pentru “Microelectronica”: unul pe 28 iulie 1998, pentru 29.995 mp, iar al doilea, pe 8 octombrie 1998, pentru 65.095 mp. Tradus, al doilea act înglobează suprafaţa autentificată prin primul act. Atunci ce rost mai are primul act, domnule Berceanu?
Altfel, asupra terenului s-a instituit (sau măcar s-a pretins) o dublă proprietate: una a “Microelectronicii”, alta a expropriaţilor.

Odată văzuţi cu actele în mână, foştii proprietari şi-au scos terenurile la vânzare. Între lunile septembrie şi decembrie ale anului 1997, toţi şi-au vândut proprietăţile, în urma unei strategii bine orientate. S-au născut, astfel, 43 de cumpărători. În primul rând s-a pus la cale un contract de asociere în participaţiune între firma de construcţii Ispas şi restul cumpărătorilor. Carmen Ispas a cumpărat un teren de 657 mp şi s-a înţeles cu restul proprietarilor să le construiască vile postmoderniste. Una dintre performerele acestor tranzacţii este (era iunie 1999 – n.m.) Rodica Vorniceanu, soţia lui Marius Vorniceanu – fost comisar-şef adjunct al Gărzii Financiare şi actual secretar de stat la Ministerul Finanţelor (secretar de stat în guvernul Radu Vasile; se ştie astăzi că Radu Vasile a fost racolat de KGB, alături de alţi politicieni români criminali – n.m.). Vorniceanu-soţia a cumpărat un teren de 1315 mp pe 24 noiembrie 1997, pe care soţii Vorniceanu l-au donat junei lor fiice, Laura, pe 9 iunie 1998. În acest interval de timp, grijulii părinţi au şi turnat fundaţia viitoarei reşedinţe, pe care urmează să o termine odrasla lor din salariul de redactoriţă la Cronica Română. Sau, probabil, din economiile agonisite de tatăl ei pe vremea când învârtea afaceri la umbra arestatului Gheorghe Florică (comisar-şef, la un moment dat, al Gărzii Financiare – n.m.).

O altă somitate imobiliară este Florentin Scaleţchi, preşedinte al Organizaţiei Mondiale pentru Drepturile Omului – filiala România (era în iunie 1999 – n.m.), posesor a 657,7 mp pe aceeaşi parcelă. Vajnic apărator al drepturilor semenilor săi, nu putea rămâne insensibil tocmai la drepturile sale de bobânditor cu rea-credinţă. Un statut aparte îl are Doina Tudoran, nimeni alta decât soţia vicepreşedintelui Curţii de Apel Bucureşti (era în iunie 1999 – n.m.), Bogdan Tudoran, posesoare a 657,7 mp chiar lângă Scaleţchi. Pentru că nu ne va convinge nimeni că Bogdan Tudoran este străin de tranzacţia soţiei sale, noi doar ne autochestionăm retoric: de unde are un vicepreşedinte de Curte de Apel bani pentru un teren de 657 mp, o vilă supraetajată, un Opel Frontera, başca restul nevoilor zilnice şi al distracţiilor colaterale?! Mai ales că, recent, a fost văzut la timona unui Opel Omega de toată invidia colegilor săi judecători. Nici nu este de mirare că “Microelectronica” a solicitat strămutarea unor dosare din custodia Curţii de Apel Bucureşti tocmai la Braşov, pentru a se evita subiectivismul natural al lui Bogdan Tudoran.

Să nu uităm, însă, de suprafaţa de 3.259 mp cumpărată de Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea. Numai terenul a costat, la data cumpărării (18.12.1997), 1.800.000.000 de lei, dar asta contează mai puţin. Mai important este că Secretariatul de Stat pentru Culte nu şi-a dat avizul pentru construirea unui lăcaş de cult pe acel teren.

Dar aici ajungem la o altă bubă: Primăria Voluntari nu a cerut nici măcar unui singur deţinător avizele necesare când a eliberat autorizaţiile de construcţie. De altfel, ulciorul nu a mers de prea multe ori la apă pentru fostul primar, Mircea Ionescu, arestat în aprilie 1999 pentru luare de mită într-o afacere cu terenuri. Suspiciunile devin cu atât mai dolofane.

De fapt, dreptatea pare să oscileze de ambele părţi. “Microelectronica” este proprietara de drept a terenului de 65.000 mp, iar actualii proprietari au dobândit terenurile prin acte de vânzare-cumpărare autentificate la notariat. Doar cu autorizaţiile pentru construcţie stau mai prost, numai doi sau trei având avizele necesare. În rest, Ministerul Mediului şi Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului au negat valabilitatea autorizaţiilor, ele neacordând avizele pentru care au competenţa necesară. Mai mult, chiar prefectul Gheorghe Vâlceanu (prefect al ciumei roşii – n.m.) recunoaşte că a greşit când a eliberat certificate către foştii proprietari, dar acum numai instanţa poate delibera.

De-a lungul timpului, conflictul a avut scene de-a dreptul hilare. Terenurile invocate se află la doar câţiva metri de clădirea “Microelectronicii”. Unii proprietari, pentru a ajunge pe domeniul lor, trebuie să treacă prin curtea fabricii, trebuind să spargă bariera (la propriu) de la intrare. De exemplu, Vasile Zota vrea (era în iunie 1999 – n.m.) să-şi construiască un garaj chiar lângă fabrică şi a cerut instanţei accesul prin curtea principală a “Microelectronicii”. Diana Capătu vrea să-şi construiască o casă la cinci metri de intrarea în clădirea societăţii, chiar în mijlocul curţii. Şi în acest caz, accesul nu se poate face decât prin curtea fabricii.

Cornel Pârvu îi întrece pe amândoi. El a spart o conductă de apă (dintre cele şapte deţinute de “Microelectronica”) pentru a-şi putea începe construcţia. Menţionăm că este vorba despre mai multe puţuri de apă, construite în 1984, necesare aprovizionării Bucureştiului în caz de război sau de calamitate naturală.

Dar grotescu nu se opreşte aici. În repetate rânduri, actualii proprietari privaţi au dărâmat gardul “Microelectronicii” pentru a-şi delimita terenurile. De tot atâtea ori, administraţia societăţii a contradărâmat gardurile private şi şi-a ridicat singură gardul care îi reprezenta mai bine interesele. Amenzile de la Primărie au curs de ambele părţi, pe motiv de tulburare de posesie.

Dar, poate, cel mai bizar demers este cel al foştilor proprietari împotriva dreptului de proprietate al Microelectronicii. Aceştia au introdus contestaţie în instanţă, deşi îşi vânduseră terenurile, deci dreptul lor se stinsese. Cu alte cuvinte, actualii proprietari, oameni de o rară mondenitate, şi-au trimis al înaintare vânzătorii, ca să-şi protejeze imaginea îndelung lustruită. Se pune întrebarea: care este interesul foştilor proprietari într-o cauză care nu-i mai priveşte?

Lupta are o miză imensă. Pe de o parte, recent privatizata “Microelectronica” încearcă să-şi revină din administrarea FPS. Pe de alta, adversarii întru proprietate ai “Microelectronicii” au pompat sute de mii şi chiar milioane de dolari, iar perspectiva pierderii unor asemenea investiţii nu-i încântă. Instanţa de judecată are de soluţionat un joc de interese aparent ireconciliabil. (“Academia Caţavencu”, nr. 394/1999)

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

Adauga un comentariu

Ro2.ro