Cum a refuzat Biserica Ortodoxă Română (BOR), anexă a PSD-ului mafiot, să se reformeze, după 1989, pentru a (re)deveni biserică creştină

duminică, martie 10, 2019 10:11
Posted in category Mass-media

TeoctistUn articol lămuritor în acest sens, din 2003 (“Academia Caţavencu”, nr. 593)

Biserica Ortodoxă s-ar reforma, dar Teoctist (fost patriarh BOR – n.m.) nu înţelege la ce dracului, Doamne fereşte, este bună reforma asta

În aprilie 1990, 139 de personalităţi ale vieţii culturale şi spirituale româneşti şi-au exprimat “stupoarea şi marea îngrijorare”, într-un memoriu dat publicităţii, cu privire la intenţia de revenire în scaun a lui Teoctist, retras strategic din motive de sănătate la Mănăstirea Sinaia (fostul pupincurist al dictatorului comunist Ceauşescu Nicolae, Teoctist adică, s-a ascund câteva luni, după decembrie 1989, de frica mulţimii, apoi, când şi-a dat seama că tot comuniştii lui conduc România, prin omul Moscovei, KGB-istul criminal Ion Iliescu, a revenit în scaunul de patriarh al BOR – n.m.). Unde l-a găzduit Clement, ajuns mai târziu stareţ la Cernica şi sughiunit în 2002 în Finlanda, drept recunoştinţă veşnică pentru mâna frăţească şi creştinească întinsă la vreme de năpastă. “Socotim că, revenirea în scaun a P.F. Teoctist ar declanşa reacţii ostile în rândurile credincioşilor şi o campanie virulentă prin mijloacele mass-media, cu consecinţe neprevăzute pentru viitorul Bisericii”, a rostit rectorul de atunci al Institutului Teologic Universitar din Bucureşti, continuând aşa: “Revenirea P.F. Teoctist ar contribui la creşterea tensiunii interioare a Bisericii într-o perioadă în care aceasta are nevoie mai mult ca oricând de unitate şi linişte pentru a putea face faţă marilor probleme cu care se confruntă.”

Memoriul adresat Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a fost semnat, printre alţii, de Sorin Dumitrescu, Romulus Rusan, Ana Blandiana, Ştefan Bănulescu, Iustin Marchiş, Ştefan Augustin Doinaş, Mariana Mihuţ, Victor Rebengiuc, Mihai Şora, Stelian Tănase, Gabriela Adameşteanu, Andrei Pleşu, Dan Grigore, Nicolae Breban şi Alexandru Paleologu. Ulterior, părintele Iustin Marchiş s-a desolidarizat de sine însuşi, astfel că prin anul 2000 a început să nu se mai recunoască printre semnatari. Punctul nevralgic al memoriului societăţii civile din 1990, cauţionat de rectorul Teologiei, a fost atins în următorul paragraf: “Contextul social politic creat de revoluţia din decembrie reclamă de urgenţă o orientare radical nouă a Bisericii, cu deosebire în ceea ce priveşte redefinirea raportului acesteia cu puterea politică. Pentru a se realiza această orientare şi pentru a evita orice tendinţă destabilizatoare, considerăm că se impune ca persoana viitorului patriarh să fie necontestabilă”.

Începând de aici s-a făcut vorbire, pentru prima dată după revoluţie, despre necesitatea unei reforme a Bisericii. Care este primenirea ei morală. Primenire care presupune dislocarea unei garnituri de clerici corupţi de către una nouă, nepătată şi făra legături primejdioase cu regimul comunist şi cu braţul lui înarmat, Securitatea, în faţa căruia a capotat necondiţionat. Fără primenire nu putem vorbi despre nici un alt tip de reformă. Au trecut 14 ani (era în 2003 – n.m.) şi Teoctist a ieşit întărit din “ciocnirea” cu civilizaţia civilă. Singurii care îl mai contestă din când în când sunt ziariştii, ca parte solidară cu obiectivele abandonate ale societăţii civile şi tributari ale acelei patetice “profeţii” de după revoluţie, cum că revenirea patriarhului în scaun ar declanşa o virulentă campanie mass-media cu consecinţe neprevăzute. Vă garantăm răspicat: nu e vorba despre nici o campanie. Este un disperat lătrat în pustie al unei părţi a societăţii preocupate de propriul ei destin spiritual, profund neliniştită de cangrena corupţiei care a atins rădăcina Bisericii.

Biserică al cărei Sfânt Sinod este orb la uriaşele transformări prin care trece societatea românească. Or, Biserica uită înadinscă ea însăşi este o instituţie profundamente socială. Or, inserţiile Bisericii cu societatea s-au năruit de mult. Or, Biserica pluteşte în norul de camfor al unei automulţumiri de sine, cu efecte pustiitoare, pe termen lung şi nesfârşit de lung. Cum mai pot contribui oare clericii la însănătoşirea morală a societăţii, câtă vreme înaltele feţe sunt descompuse de imoralitate şi ineficienţă? Cum se mai pot implica în programe sociale, atâta vreme cât capii Bisericii stau la mila statului şi atâta vreme cât preoţii îşi jupoaie enoriaşii pentru orice serviciu ceremonial, începând cu botezul şi sfârşind cu înmormântarea? În aatri condiţii nu se justifică oare reorientarea ortodocşilor nominali – a celor născuţi ortodocşi – spre alte confesiuni sau secte mult mai ofertante, mai implicate în opera socială? În atari împrejurări, mai merită oare efortul să condamni asediul sectelor, aşa cum se străduieşte s-o facă, total neacademic şi profund anacronic, un oarecare profesor diacon pe nume David, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă?

A cărui operă de căpătâi, Invazia sectelor, a fost tipărită cu aprobarea Patriarhiei Române şi face obiectul unei analize deosebit de pertinente în paginile săptămânalului Dilema, de către Chrysostomos, Arhiepiscopul ortodox al Etnei. “Personal, am mari rezerve faţă de cărţile de acest gen, care adoptă, deseori cu imprudenţă, o viziune polemică asupra oricărei religii ce se deosebeşte de credinţele şi preceptele teologice ale Bisericii Ortodoxe”, scrie Chrysostomos în articolul “Un autodafe ortodox”. “Nu e de cuviinţă a flutura cuvântul “sectă” ori de câte ori o organizaţie eclesiastică se simte ameninţată de cei ce împărtăşesc concepţii diferite, după cum nici Părinţii Bisericii nu au folosit termeni ca “eretic” sau “schismatic”, altfel decât în împrejurări extreme – şi aceasta cu multă părere de rău”, continuă el şi adaugă: “În volum de faţă, Părintele David enumeră de exemplu, printre secte, Biserica Metodistă, pe quakeri şi Armata Salvării (p.342-348). În realitate, aceste credinţe şi filosofii religioase au mulţi adepţi de renume, care au sau au avut funcţii de înaltă responsabilitate în SUA şi alte ţări occidentale. Orice ar fi, pe aceştia nu-i putem numi sectanţi”.

Şi pentru că tot am ajuns la epicentrul temei noastre de astăzi, credem că este momentul să vă reamintim că ortodoxia respinge a priori orice gen de reforme teologice, pe care le consideră eretice. O singură excepţie este, poate, patriarhul Kiril Lucaris din secolul XVII, care a eşuat însă în intenţia lui de a reforma ortodoxia. Contraargumentele teologilor ortodocşi de astăzi la “reformele” lui Lucaris s-au stratificat în interpretări de ordin istoric: Lucaris s-a inspirat din reformele protestanţilor, care au sfârşit prin a excava fundamentele catolicismului; reformele protestanţilor nu sunt motivate de deosebirile teologice, ci de corupţia endemică a Bisericii Catolice; Luther nu şi-a propus să declanşeze o schismă, ci doar să se despartă radical de clerul corupt al Bisericii Catolice; Lucaris a întreprins mai multe călătorii în Occident, unde va fi fost influenţat de oferta cu un profund mesaj “intelectual” a reformelor; dacă reforma lui ar fi izbândit, ea nu s-ar fi putut numi “protestantă”, pentru numele lui Dumnezeu, întrucât nu avea nici un argument să protesteze împotriva unei Biserici şi aşa martirizate de Islam. În concluzie, în ortodoxie nu a fost, nu este şi nu va fi nimic de reformat.

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

Adauga un comentariu