Cum îşi ţinea Ecaterina Andronescu, ministrul Educaţiei, părinţii care au dat-o la şcoală

duminică, decembrie 2, 2018 12:36

Ecaterina AndronescuCa orice ţoapă din tribul olteanului puşcăriaş Liviu Dragnea, Ecaterina Andronescu este originară – hai că nu-i greu – tot din Oltenia roşie şi ţiganizată. Sper că am dreptul la nişte gusturi – doar gusturile nu se discută –, aşa încât afirm cu tărie că nu-mi plac oltenii. De ce? Numai când mă gândesc la nişte olteni care au adus numai suferinţă acestui popor român, de la dictatorul comunist Nicolae Ceauşescu la borfaşul Liviu Dragnea, am o stare de vomă atunci când trebuie să scriu despre Oltenia. Sau când îmi amintesc de aurolacii care erau aduşi de ciuma roşie cu arcanul, pentru a protesta în faţa Palatului Cotroceni, şi care erau din – aţi ghicit! – Oltenia, repet, roşie şi ţiganizată. Băi olteni şi munteni, de ce nu vă faceţi voi o Republică Bananieră Ţigănească, de nuanţă comunistă, şi să-i lingeţi în fund pe mafioţii roşii, pentru nişte pomeni, încă o sută de ani de aici înainte, iar pe noi ăştialalţi, din celelalte teritorii româneşti, să ne lăsaţi cu viitorul nostru european. Promitem că n-o să vă cerem nimic, deoarece veţi fi săraci ca astăzi, şi peste o sută de ani, plus că prostia va fi tovarăşa voastră de nădejde, doar Teleormanul este judeţul fără nicio librărie.

Dar să revenim la Ecaterina Andronescu – demolatoarea învăţământului românesc. Iată, mai jos, un material din 2002.

Ecaterina Andronescu a văzut lumina soarelui Olteniei pe 7 aprilie 1948 în comuna mehedinţeană Malovăţ, în casa lui Dumitru Jianu, zis Mitru. La Malovăţ se ajunge din Turnu-Severin Drobeta, pe drumul înspre Târgu-Jiu, care lasă pe stânga fabrica de apă grea (aşa era în 2002; astăzi, cu jaful PSD-ist de 30 de ani, o mai fi acolo fabrica? – n.m.) din Halânga, iar pe dreapta, scocul alb ca moaştele sfinţilor al Văii Topolniţei. Afară e 19 iunie (2002 – n.m.) şi cerului fierbinte îi ghiorţăie maţele după o duşcă de apă de ploaie, pe care n-a mai pupat-o de la potopul lui Noe. În schimb, când plouă este dezastru. În 1999, puhoaiele Coşuştei au mutilat podul de la Negreni, pe care primarul PSD-ist al Malovăţului, Traian Băloi, nu l-a pus pe picioare până în ziua de azi (era iunie 2002 – n.m.). L-au ajuns blestemele şi pumnii unui maloviţean necunoscut l-au băgat în spital.

În jur, nici ţipenie. Oamenii par evaporaţi într-un univers paralel. Un pământean cu pieptul gol şi ars şi voce de uriaş, răsărit din neant, ne îndrumă paşii spre satul Colibaşi. Rătăcim pe uliţe ancestrale care se răsucesc pe după dealuri descărnate de alunecări. Satul îşi trage numele de la colibele în care locuiau strămoşii lui Caty Andronescu, în vremurile de răstrişte. Ne abatem pe dreapta, trecem pârâul Pleşuva, afluent al Coşuştei, şi intrăm pe domeniul casei natale a actualului ministru al Educaţiei, Ecaterina Andronescu.

În apele vinete ale Pleşuvei îşi rânjesc capetele sucite doi pui de găină. O vacă paşte netulburată pe un imaş brodat cu flori. Mizeria care se revarsă dinspre casă în gârlă este halucinantă. Totul în jur pare atât de fragil încât ai senzaţia că acoperişurile se pot prăbuşi la primul strănut. Mii de obicte, majoritatea inutile, zac claie peste grămadă în cele mai neaşteptate cotloane şi par uitate acolo de la retragerea aureliană. Două perechi de porci aşteaptă resemnate sfârşitul lumii, pe un grohăit lin, în cocina culcată-ntr-o rână. Un cocoş calcă o găină lângă fântână până ce o-ndoaie. Doi şoimăniţi, unul cocoşat şi celălalt zălud, sapă porumbul. Cocoşatul zice că e finul tatălui lui Caty şi pleacă să-l caute. O babă prăbuşită în reverii patriarhale ne zâmbeşte impersonal, dintr-un scaun dăulat de vremuri. O întreb cum o cheamă. Nu mai ştie. Zăludul zice că e mama ministrei şio tace. Mama lui Caty are un ciorap gri şi celălalt vernil, şi e încălţată cu gumari încă proaspeţi de nepurtare. Din cadru de icoană în care stă cu imensitatea unor degete răsfirate ca tentaculele pe rochia de stambă ieftină, se desenează conturul tremurat al unui cărucior pentru handicapaţi.

De după ulucile gardului se iţeşte capul de cenuşă al tatălui ministrei, care inspiră aerul unui ins încă zdravăn. Are dinţii tociţi până la gingii, degetul mijlociu de la mâna dreaptă pierdut undeva pe întortocheatul drum al celor 75 de ani împliniţi pe muchie. Vocea lui devine gravă în clipa în care îl întreb când le-a călcat bătătura ministra ultima dată. “De Înviere. Veni cu ginere-miu, dar nu stătură decât câteva ceasuri. Dimineaţa se întoarseră la Bucureşti. E ocupată tot timpul. Îi zisei să nu se facă ministră, că asta nu e treabă de joacă.” A fost poştaş. În 1964 nişte ştabi de la Bucureşti l-au somat să accepte postul de preşedinte al CAP-ului (după cum se vede, ciumaţii roşii provin din trepăduşi comunişti; ajungeai preşedinte al CAP-ului – colhoz comunist în care mureai de foame – numai dacă era membru de vază, pe plan local, al Partidului Comunist Român – n.m.). “Nu avui încotro. Trebui să-l iau. Pe nevastă-mea o lăsai la poştă, în locul meu. Pe ea o cheamă Ioana şi are 79 de ani. E paralizată şi arsă. Îi luară foc hainele de la un ziar aprins. I-a ars toată pielea de pe coapsă. I-a luat piele din altă parte şi i-a pus-o la loc, la Severin. Mai are şi reumatism. O car în braţe dimineaţa şi seara. O scot la aer. Ministra? Nu, nu ne-a trimis niciodată bani. Nici medicamente. Nu s-a interesat de mamă-sa.

Îl pomeneşte pe Lenin. Pune accentul pe i. “Eu citii nişte broşuri ale lui Lenin. Într-una vorbeşte că cel mai preţios capital este pământul, iar într-alta că, după pământ, cel mai preţios capital este omul.” Intrăm în politică. Pe chipul lui se preling nori întunecaţi de furtună. “Guvernul ăsta (pe atunci, în 2002, era guvernul viitorului puşcăriaş Adrian Năstase – n.m.) nu face treabă. Năstase nu este cinstit.” Îl laudă pe Iliescu. Simt o urmă de regret în vocea lui, că nu va mai fi preşedinte. Vorbeşte ca între cunoscuţi. Ca de la preşedinte la preşedinte. Unul de CAP şi celălalt de ţară. Pare îngrijorat de viitorul incert la naţiunii. Finul sare cu gura de colo şi îl completează: “Ăştia sunt nişte hoţi. Daţi totul la ziar. Scrieţi că primarul Băloi este un bandit. Ne-a cumpărat voturile cu câte o sticlă de bere Mythos. Io nu-l votai. Dacă aş şti cine l-a băgat în spital, l-aş plăti cu două salarii. Io lucrai la Severnav, dar ieşii la pensie.” Băloi este primar de zece ani pe listele partidului de guvernământ (PSD era partidul de guvernământ şi în 2002, ca şi astăzi, în 2018 – n.m.). Faţa lui Dumitru Jianu (tatăl Ecaterinei Andronescu – n.m.) redevine posomorâtă, ori de câte ori aduc vorba despre ministră. “N-o întrebai niciodată ce salariu are. Nu-i cerui niciodată nimic cu împrumut.” A luat o combină de la fostul CAP, dată la casare. S-a descurcat numai el ştie cum cu banii. Are două vaci şi patru porci. Brânza o vinde la piaţă, în Severin. Cultivă grâu şi porumb. Se înseninează când vine vorba despre pământ. Se întristează iar, că i s-a distrus recolta de struguri în ultimii ani. Pare un copil bătrân, pus pe şotii. E limbut. Caty nu seamănă cu nici unul dintre părinţi.

Ecaterina Andronescu e o tută care a rămas cu nasul înfipt în eprubetele tovarăşei academician doctor inginer Elena Ceauşescu. În staful căreia se zice că a lucrat şi şi-a petrecut cei mai frumoşi ani din viaţă. Origine sănătoasă, tata fost poştaş ajuns preşedinte de CAP şi mama casnică, două vaci şi patru porci, stagii de specializare în Franţa, Anglia, Spania şi Germania prin anii 1970, cu voie de la Securitatea comunistă.

Mitru Jianu o ţine una şi bună despre struguri: “Înainte de a se coace le crapă pieliţa şi se îmbolnăvesc. Atunci poţi să-i arunci la gunoi.” E uşor abţiguit. Are tenul îmbujorat de acea uşoară cuperoză a juveţilor obişnuiţi să stingă o sticlă de zaibăr pe zi. Ministra Ecaterina Andronescu are un fiu care nu şi-a petrecut niciodată vacanţele în Colibaşi. Acum e student la Timişoara.

”Eu o înţeleg, – se resemnează Mitru – că o avea şi ea probleme. Da’ să nu-mi dea nici măcar un telefon?!”

Un telefon i-a dat totuşi, în urmă cu vreo lună (mai 2002 – n.m.), în timp ce gonea cu maşina ministerială, înspre Banat, în fruntea unei delegaţii. L-a sunat pe taică-său din maşină, pe celular, când a traversat Severinul cu o sută şaizeci pe oră. Chestia asta a pus capac. Mitru e de-a dreptul indignat. Să treacă prin Severin şi să mă sune din maşină, în bătaie de joc?!

Soarele despică pământul de căldură. Şcoala lui Caty Andronescu trece printr-un amplu proces de renovare. Firma din Severin a băgat în ea beton şi mortar cât într-o cetate. Din care s-au iţit în urmă cu 54 de ani ochelarii Ecaterinei Andronescu, cea care şi-a abandonat părinţii în mălura uitării. (“Academia Caţavencu”, nr. 552/2002)

Citeste si articolele:

Sigla A7
Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

2 Responses to “Cum îşi ţinea Ecaterina Andronescu, ministrul Educaţiei, părinţii care au dat-o la şcoală”

  1. Normal pentru nişte infractori: PSD = ciuma roşie = mafia nu este deranjată de furtul intelectual (plagiatul) | A șaptea dimensiune says:

    iunie 24th, 2019 at 10:42

    […] Cum îşi ţinea Ecaterina Andronescu, ministrul Educaţiei, părinţii care au dat-o la şcoală […]

  2. Sindicatele studenţeşti – trecut murdar, prezent pesedist, viitor obscur | A șaptea dimensiune says:

    iulie 28th, 2019 at 11:08

    […] Cum îşi ţinea Ecaterina Andronescu, ministrul Educaţiei, părinţii care au dat-o la şcoală […]

Adauga un comentariu