Pe lângă popii fără soţ

vineri, martie 15, 2019 18:41
Posted in category Mass-media

BORDin Decembrie 1989 şi până astăzi au trecut aproximativ 30 de Învieri – răgaz suficient pentru ca Biserica Ortodoxă Română (BOR) să-şi revină şi să-şi coboare, măcar deasupra genunchilor, poalele ridicate-n cap. În mod normal, 30 de ani de ortodoxie liberă, democrată, ba chiar şi creştină pe ici, pe colo, ar trebui să-i potolească setea de circ. Mai ales că, oricât de profitabile, tăvăleala cu politicieni şi defileul în odăjdii la TV te obosesc până la urmă.

Ţi-ai găsit! Popii să obosească? Aţi văzut dvs. drac mort? Eu unul nu.

Am văzut în schimb soboare neobosite aghezmuind Puterea, mitropoliţi înghesuindu-se să încapă în poză cu Executivul, stareţi înfigându-se pe liste de partid, patriarhi care nu se mai dau duşi din slujba mai marilor zilei, arhiepiscopi slujind pe plajă învierea palmierilor şi înălţarea PSD-ului în sondaje.

Dar mai gravă decât aceste prestaţii greţoase este ofensiva micii preoţimi, a păturii teoretic pure, cu morala încă neferfeniţită de foiala măririi. Preotul comun şi dascălul simplu sunt talpa bisericii şi celula de bază a parohiei. Fiindcă trăiesc gard în gard cu credincioşii, în contact permanent cu amărăciunea şi banalul meseriei de român, aştepţi de la ei o ţinută decentă, o oarecare măsură în cele lumeşti, un aer general de tihnă, un iz bonom de pace şi un standard rezonabil al sfinţeniei. Aiurea!

Mintea popii e croită astăzi pe principiile războiului de agresiune. Credinciosul e în primul rând o victimă care se cere târâtă în incinta parohiei şi abia apoi un suflet care trebuie salvat. Biserica e mai întâi un imobil care face rentabilă profesiunea de popă şi abia apoi un lăcaş sfânt. Slujba e înainte de toate un îndemn la contribuţii materiale şi abia la urmă un ritual purificator.

Deşi pare curată blasfemie, această percepţie asupra gestului ortodox am căpătat-o sâmbătă seara (era aprilie 2003 – n.m.), într-o biserică din Cluj. Pe un mic maidan de cartier, înconjurat din patru părţi de blocuri, un nou apostol BOR a hotărât să-şi înalţe lăcaşul. Terenul părea singura şansă a puştimii de a avea un loc de joacă sau, în cel mai rău caz, o bună perspectivă a cetăţenilor de a avea un parc. E inutil să mai adaug că întregul cartier e împănat de turle şi că rar trec două ceasuri fără ca clopotele sacre să nu anunţe diverse evenimente cereşti.

M-am întrebat, fireşte, la ce bun o nouă biserică într-un loc unde deja eşti asfixiat de cruci. Răspunsul l-am aflat la slujba Învierii, din chiar gura sfinţiei-sale, preotul noii biserici, care s-a căinat că, deocamdată, sutele de milioane (lei vechi – n.m.) s-au irosit pe un lăcaş din lemn. Adevărata clădire, cea din piatră, cu popice şi termopane, va să vie peste asta dintâi, care va fi aşadar dărâmată. Se vede treaba că înălţarea ei provizorie a fost de mare trebuinţă dumnealui popii ca să nu piardă evenimentul Învierii, ăl mai tare happening din calendarul ortodox, judecând după tarife. De altfel, finalul litughiei a fost foarte “money oriented”. Preotul s-a oprit din repetiţiile greu inteligibile şi, cu o voce clară ca apa sfinţită, a invitat plebea la cotizaţie numaidecâtă.

Tupeul acestui popă nu-i original. El coboară direct din genetica Patriarhiei şi conţine toţi viruşii oportunismului. Lipsă de măsură, lăcomia, raritatea harului şi imoralitatea sunt capitole la care capii BOR strălucesc, iar preoţii de duzină încep să se descurce binişor. Campania de recrutare a credincioşilor îşi face banii cu vârf şi îndesat. Invazia clopotniţelor are efect financiar, dar mai ales electoral. O ortodoxie de mâna a doua, majoritară în sondaje, înfloreşte în altarele provizorii, cu binecuvântarea secretă a Sfântului Sinod. Care, la rândul lui, primeşte binecuvântarea secretă a domnului. A domnului de la Putere, se-nţelege. (Text preluat şi adaptat din “Academia Caţavencu”, nr. 594/2003)

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

Adauga un comentariu