Spuse despre vorbe

vineri, septembrie 21, 2018 15:17
Posted in category Literatura

Mircea EliadeÎn 1932, anul când începe să-şi ţină seria de conferinţe radiofonice (Mircea Eliade, 50 de conferinţe radiofonice, 1932 – 1938), Mircea Eliade se întorsese de curând din India. Avea 25 de ani, “învăţase sanscrita şi se iniţiase în practicile hinduse”, aşa că fostul adolescent miop putea privi limpede, dar mai ales fără patimă societatea românească. Drept pentru care tânărul filozof se apucă harnic de treabă şi cu un instinct pedagogic sigur, dar fără pedanteria pe care o presupune discursul moralizator, le vorbeşte contemporanilor despre India, despre poezie, despre “deliciile erudiţiei” sau despre pierderea timpului.

“Noi încercăm, spune Eliade, mai mult decât alte popoare, să ne omorâm timpul (…) S-a observat că cel mai obosit om este de obicei omul leneş.” (“Distracţie şi odihnă mentală”) Indolenţa, pierderea de vreme, trăncăneala inutilă a intelectualului român ajung pentru Eliade o obsesie, aşa că în martie 1937 va vorbi despre “risipa de energie mentală”: “Dacă aţi socoti timpul risipit într-o săptămână numai cu fleacurile intelectuale, v-aţi îngrozi” sau, în aceeaşi conferinţă: “Cum să nu se mire lumea că oameni atât de inteligenţi ca românii produc atât de puţin, în toate domeniile de activitate – când noi ne consumăm tinereţea şi maturitatea în discuţii şi pălăvrăgeli interminabile?!” Concluzia lui nu e prea roz: “Nu vreau să fiu rău înţeles. Eu nu spun că ar trebui să fim taciturni ca japonezii sau reci ca nemţii. (…) Mă gândesc însă că această organică aplecare a rasei noastre către vorbă ar putea să ne fie într-o zi fatală …” Observaţie şi astăzi actuală. Problema e când va veni acea zi. (Ştefan Agopian, “Academia Caţavencu”, nr. 535/2002)

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

Adauga un comentariu