Albastru de Voroneţ
joi, septembrie 8, 2022 6:04
Formula albastrului de Voroneţ, cu care este pictat peretele sudic al „Capelei Sixtine” a Ortodoxiei, s-a pierdut pe vecie. Cel puţin aşa susţin specialiştii români. Se ştie doar că în compoziţia lui intra un mineral adus de la mari depărtări, numit lapislazuli, lapis lazzari sau lazurit, care este un silicat de aluminiu, calciu şi sodiu.
Zăcămintele de lapislazuli provin din cea mai inaccesibilă provincie a Afganistanului, Badakhshan, unde sunt exploatate de peste 5.000 de ani. În stare naturală, mineralul este amestecat cu sodalit, calcit şi pirită. El a făcut obiectul unui negoţ înfloritor, în toată regiunea Mării Mediterane.
În Evul Mediu, din lapislazuli se obţinea albastrul de Germania, cu o culoare luminoasă, al cărui nume persan este madan-e-char. Maestrul prerenascentist Cennino Cennini descrie pe larg modul de preparare a albastrului de Germania, în celebra sa lucrare Trattato della Pittura.
Secretul albastrului de Voroneţ ar putea fi reconstituit din reţetele lui Cennini. Relaţiile dintre Italia şi curtea lui Ştefan cel Mare erau strânse şi o parte dintre meşterii care au făcut Voroneţul puteau să fi luat lecţii de la italieni.
Cennini a scris că lazuritul sau lapis lazzari era pisat, iar pulberea obţinută era frecată cu apă pe o piatră de porfir, cernută printr-o sită de spiţer şi amestecată cu „şase uncii de răşină de pin, trei uncii de mastic şi trei uncii de ceară nouă, pentru fiecare livră de lapis lazzari”.
Mai departe, pasta obţinută se amesteca cu leşie călduţă, frământată, decantată şi păstrată în băşici de porc. Pentru a-I reda strălucirea, pasta era fiartă împreună cu coşenilă pisată, lemn de băcan şi alaun de rocă.
Albastrul obţinut se putea amesteca, mai departe, cu orpiment, răşină de roşie de sânge de balaur, indigo, ametist şi porumbe. Pentru a putea fi folosită în tehnica fresco, pasta era legată cu gălbenuş de ou, clei de oase de peşte sau cazeină.
Din albastrul de Germania se putea obţine şi culoarea verde, prin amestec cu orpiment, arzica şi giallorino. („Academia Caţavencu”, nr. 671/2004)
Citeste si articolele:
