A șaptea dimensiune

Un articol din, evident, 2004 pe această temă.

Suntem pe urnele hoţilor!
Cum se fură alegerile şi cine sunt făptaşii

După cum au decurs alegerile generale (cele din noiembrie 2004 – n.m.), învingător este cel care şi-a lăsat sacoşa la coadă, la secţiile de votare, iar după închiderea urnelor a plecat cu sacul. Turismul electoral, un frumos şi inedit program al Guvernului Adrian Năstase, a scos lumea din case mai ceva ca la urs. Asta, din câte se pare, chiar în dauna iepuraşului. Iar metodele de fraudare, îngăduite şin chiar încurajate de legea electorală, au fost multe, mândre şi cornute. Pe scurt, mioritice. L-am invitat pe Cristian Pîrvulescu de la Pro Democraţia să vi le prezinte la cald.

Cum se fură alegerile şi cine le fură

În prima ipoteză, prezentată sub formă oficială în formula „incidente izolate nu au afectat corectitudinea alegerilor”, cetăţenii, individual, profită de carenţele legislaţiei şi calitatea timbrului autocolant şi votează de mai multe ori ca să favorizeze candidatul sau partidul preferat, dar în acest caz, posibil, excursiile cu microbuzul, autocarul sau limuzina în ziua votării nu au nicio explicaţie.

A doua ipoteză ia în calcul organizarea de către partide a unui sistem de comunicare şi transport, în interiorul localităţii şi în afara acesteia, pentru a mobiliza şi transporta votanţii. Pentru aceasta sunt organizate echipe care dirijează fluxul de oameni şi de informaţii, coordonează deplasările şi asigură mijloacele (de comunicare, de transport, protecţie) pentru a valorifica superioritatea de resurse şi putere.

Aceste echipe funcţionează atât pentru a favoriza mişcarea electorilor astfel controlaţi (constrânşi administrativ sau plătiţi) în interiorul localităţii, cât şi în afara ei, interferând cu alte echipe şi organizând „turismul electoral”. Alte echipe sunt angajate în acţiuni de intimidare a eventualilor critici şi de spionare a adversarului.

De ce se fură? Pentru a obţine mai multe voturi

şi pentru a demonstra buna organizare a campaniei şefilor de partid de la judeţe şi de la Bucureşti. Iniţiativa poate fi locală, centrală sau coordonată central, dar îmbogăţită prin experienţă locală. Din acest punct de vedere, referendumul pentru modificarea Constituţiei (din 2003 – n.m.) a fost momentul-cheie, toleranţa internă şi internaţională faţă de multiplele iregularităţi încurajând actorii locali să îşi asume cea mai mare libertate posbilă. Sub protecţia interesului naţional, clamat şi cu ocazia alegerilor din noiembrie 2004, pentru a tempera sau anihila criticile, aleşii locali şi subordonaţii lor au descoperit că există o mare toleranţă faţă de fraudă, iar instituţiile aproape că nu reacţionează, sau dacă o fac, îşi iau maximum de precauţii pentru a nu deranja pe nimeni.

Alegerile se fură cu primarii,

care sunt elemente de forţă în organizarea fraudei. Miza alegerilor locale, mai ales în mediul rural, este şi aceea de a asigura controlul electoral al unor comunităţi fără viaţă politică. Pe de altă parte, cariera în partid depinde şi de loialitatea şi spiritul de organizare dovedite în alegeri.

La nivelul partidelor, organizarea alegerilor are mai mult aspectul unei goane după voturi cât mai sigure decât al campaniei de convigere a nehotărâţilor. Iar dacă partidul e în toate, primarul nu va recunoaşte o altă autoritate careia să i se supună.

Interesul de partid a fost, de altfel, prin manipulare şi propagandă, transformat în interes naţional, astfel că justificarea pentru abuzurile din ziua votării a fost deja asigurată, cu contribuţia mass-media mai mult sau mai puţin, direct sau indirect, de partid.

Când nu mai există jurişti pentru a ocupa preşedinţia birourilor din secţiile de votare, prefectul, tot om de partid, propune persoane care se bucură de prestigiu în localitate pentru această poziţie, iar primarul este cel care îi oferă datele. Deci preşedinţii şi locţiitorii lor sunt de multe ori apropiaţi ai partidului primarului şi prefectului. Dacă primarul este într-un partid de opoziţie, acest tip de colaborare cu prefectul nu mai există.

Iar cei ce controlează secţia de votare sunt cei ce pot frauda alegerile. În afara preşedintelui şi a locţiitorului biroului secţiei de votare, mai există şi posibilitatea colaborării dintre reprezentanţii partidelor, controlaţi tot de primari, prin mecanismele de distribuţie a resurselor locale.

De ce hoţii nu sunt prinşi sau măcar surprinşi?

Pentru că alegerile se fură cu legea în mână. Prin soluţiile cuprinse în legea electorală, s-a creat posibilitatea ca alegătorii să voteze de un număr nelimitat de ori, deoarece aceştia îşi pot exprima dreptul la vot nu numai în localitatea de domiciliu, ci şi în orice altă localitate, iar singurul mijloc de siguranţă a constat în aplicarea unui timbru autocolant pe cartea de identitate.

Modul de organizare a secţiei de votare şi rolul prefectului în procesul electoral sunt permise tot prin lege. Or, dacă legea conţine atâtea lacune încât facilitează frauda, suspiciunea caracterului deliberat al mult prea permisivelor slăbiciuni ale reglementării se instalează automat. Dacă legea ar fi fost clară, frauda nu ar fi fost posibilă. Deşi au existat suficiente semnale de alarmă, cei ce aveau posibilitatea de a reacţiona nu au făcut-o. Oare de ce?

Pentru că alegerile se fură cu metodă

Metodele de fraudare şi folclorul electoral privind fraudarea alegerilor înregistrează cel puţin opt metode:

1. Suveica: este cea mai cunoscută metodă ascunsă, ce constă în preluarea buletinelor preştampilate de la monitorii partidelor de către alegători (plătiţi sau şantajaţi) şi predarea buletinelor neştampilate la ieşire, ca element de control. Această metodă presupune existenţa unui excedent de buletine de vot, ca urmare a tipăririi lor fără control şi preştampilarea acestora. În acest caz, complicitatea preşedintelui secţiei de votare sau cel puţin a unui membru al acesteia este esenţială.
2. Ştafeta: este o variantă mai simplă a metodei 1 şi presupune neintroducerea în urnă de către câţiva dintre primii alegători a unor buletine ştampilate şi predarea lor monitorului partidului, care le distribuie către alţi votanţi, ce vor aduce la ieşirea din secţie un buletin în aceeaşi stare.
3. Cămaşa albastră: este o altă variantă a suveicii, care asigură cel mai mare control din partea partidului. Alegătorul se declara incapabil să se concentreze asupra votului şi cere asistenţa unui anume membru al biroului secţiei de votare (cel în cămaşă albastră). Chiar dacă la alegerile parlamentare şi prezidenţiale se interzice membrilor Biroului Secţiei de Votare să ajute alegătorii, slaba pregătire sau complicitatea preşedinţilor au permis unor reprezentanţi ai partidelor să însoţească în cabina de vot alegătorii care cereau sprijin.
4. Infiltrarea: este o metodă valabilă mai ales în cazul oraşelor mari, în care absenteismul este important. Ea presupune o coordonare atentă a votului multiplu. Astfel, grupuri de persoane se prezintă la o altă secţie de vot decât cea la care sunt arondate, unde, cu complicitatea reprezentantului partidului, ar vota în numele unui alt alegător care nu s-a prezentat încă şi este posibil să nu se prezinte deloc la vot. Astfel, controlul listelor speciale nu mai este eficient.
5. Înlocuirea: este o metodă care implică distrugerea şi substituirea unor buletine votate de alegători cu altele ce au fost ştampilate de reprezentanţii partidului ce controlează desfăşurarea alegerilor în secţia respectivă.
6. Urna mobilă sau netransportabilii. Utilizarea urnei mobile pentru a obţine votul unor persoane, mai ales în vârstă, deci aproape netransportabile, dar care sunt în fapt non-votanţi. După abuzul de la referendum (pentru modificarea Constituţiei României din 2003 – n.m.) şi spectacolul de la alegerile locale (din 2004 – n.m.), când mulţi candidaţi au devenit primari pentru că au reuşit să găsească mai mulţi netransportabili decât adversarii lor, şi la alegerile parlamentare urna mobilă a fost deplasată în multe cazuri fără acte medicale doveditoare ale stării de sănătate a solicitantului.
7. Turismul electoral: este metoda facilitată de existenţa listelor speciale, care presupune deplasarea unor alegători de la o secţie la alta şi/sau dintr-o localitate în alta, pentru a vota de cât mai multe ori cu putinţă.
8. Mobilizarea forţată şi campania continuă: constă în organizarea aducerii forţate a alegătorilor la vot, prin eludarea caracterului liber al votului şi condiţionarea ajutoarelor sociale sau a altor forme de suport pentru persoanele sărace. În paralel, condiţionarea presupune şi indicaţii privind votul, şi forme de control al acestuia care interferează cu unele dintre metodele de mai sus, cum ar fi suveica, ştafeta sau cămaşa albastră, pe care dormitează trei trandafiri, într-o pândă continuă de peşte de pradă.

(Cristian Pîrvulescu, „Academia Caţavencu”, nr. 678/2004)

Citeşte şi articolele:

• Cât ne-a costat integrarea euro-şpagatlantică a PSD-ului (I)
• Cât ne-a costat integrarea euro-şpagatlantică a PSD-ului (II)
• Spagile concernului EADS au ajuns si la Adrian Nastase
• Distrugerea unei perle a economiei romanesti de catre guvernarea Adrian Năstase – Ilici KGB Iliescu
• Cum a furat miliarde securistul Ioan Niculae in guvernarea Adrian Năstase