Cât ne-a costat integrarea euro-şpagatlantică a PSD-ului (I)

joi, aprilie 20, 2023 16:15

PSD, coruptie si crima

În anul 2001, România era un candidat cert la integrarea europeană, mai ales după evenimentele din 11 septembrie (2001, atunci când aveau loc atacurile teroriste din New York – n.m.), care au finalizat situaţia geopolitică a tuturor românilor. Filosofia integrării era nu numai strâns legată de cea a pactului nord-atlantic, dar mai conţinea în burtă şi o idee bună îndealtfel: pe cine laşi pe-afară nu te lasă să trăieşti.

Problema guvernului Năstase (din perioada 2001-2004, n.m.) era însă una tot atât de întunecată precum mineriada din 1990 şi tot atât de mare cât Bancorex-ul şi FNI-ul la un loc, fiind o chestiune de credibilitate politică colectivă, dar şi individuală. Aşa că guvernanţii, gata complexaţi, şi-au dorit să-şi integreze şi nevoile, şi neamul, indiferent de sacrificiu şi mai ales cu orice preţ, în marea familie europeană.

Calea firească a achiesării era una de-a dreptul plictisitoare şi banală, presupunând rigoare, transpiraţie şi transparenţă (ultima fiind o obrăznicie democratică aproape de neînţeles), în consecinţă foarte puţin specifică locului. Experienţa arată însă un lucru destul de interesant pentru sociologii partidului, şi-anume fenomenul de „românizare” a foarte multor străini, nemţi, americani, verheugenieni veniţi în misiune civilizatorie pe aceste tărâmuri ale ţepei. Uite-aşa a început povestea de captare în tain(ă) a bunăvoinţei liderilor europeni.

Haideţi să fim ceva mai tehnici şi mai puţin „patriotici” (cf. analiştilor prooccidentali), creionând aritmetica a câteva dintre miliardele de dolari pe care le plătim (le plăteam înainte de 2007, anul integrării în UE – n.m.) diriginţilor ca să obţinem notele de trecere la integrare.

Premierul britanic Tony Blair

Aşa-numitul puppy of Bush, Tony este un laburist adevărat, fiind foarte sensibil la integrarea indienilor în Londra şi chiar în lume. Urecheatul din Downing Street 10 are o calitate foarte mare: este în Internaţionala Socialistă. Scandalul din presa şi opoziţia engleză a fost atât de puternic, încât suflul a aruncat şi presei româneşti nişte resturi cu care guvernul şi-a împachetat salamul cu soia dracu’ de privatizare.

Favorizarea de către Blair a unei întreprinderi nebritanice ca ISPAT-ul, cu consecinţe în contul partidului laburist, a avut însă repercursiuni financiare mult mai cumplite la Bucureşti. Mult trâmbiţata privatizare a SIDEX-ului a avut o notă de plată pe care, din cauza şpagofiliei, incompetenţei şi nepăsării, astăzi nu o mai invocă nimeni: conform contractului, indienii trebuiau să platească 77 de milioane USD (dolari americani, la valoarea de la începutul anilor 2000, mult mai mare decât cea de astăzi – n.m.), avans 25 de milioane şi mai apoi 52 de milioane; după 15 luni să investească 500 de milioane USD în tehnologie, încă 125 USD de milioane în protecţia mediului şi să aducă aport circulant de 100 de milioane. În schimb, prostul de Stat Român trebuia să preia datorii de 1,3 miliarde USD.

Cam aşa suna factura oficială. În realitate, ISPAT-ul a avut până astăzi (până în noiembrie 2004 – n.m.) mai degrabă un statut de observator-colector, strigându-şi profitul în acest an ca fiind al treilea din ţară: mai întâi a pus deoparte primele 25 de milioane USD, iar pentru cele 52 de milioane ministrul Muşetescu (care, vorba lui, şi-a riscat libertatea pentru banii partidului şi ai şefilor săi) a încheiat un addendum ascuns, prin care se obligă să nu încaseze suma până ce nu se va finaliza procesul dintre SIDEX şi Balli (marea căpuşă de pe vremuri care făcea cadouri la presă ceasuri de peste 2.000 USD), în care se dispută cam aceeaşi sumă (pentru ca SIDEX să câştige acest proces ar fi trebuit să denunţe faptul că Balli cumpărase cu 140.000 USD, în Elveţia, partea efectivă a deciziilor fostului director al SIDEX, Dumitru Nicolae; dar, cum Nicolae era şi este primar PSD în Galaţi, guvernul a ales să piardă şi procesul şi cele 52 de milioane USD decât să-şi denunţe colegul pentru un mărunţiş de 140.000 de banali dolari).

Cât despre investiţiile făcute de indieni, vă rugăm să întrebaţi peştii morţi care trec întâmplător pe Dunăre în porţiunea Galaţi-Tulcea. Ca să n-o mai lungim cu explicaţii opspătăreşti, eu zic să vă facem nota, că tot o s-o plătiţi, indiferent cine câştigă alegerile: 1,3 miliarde USD + 700 milioane USD = 2 miliarde USD.

Tony Blair mai are şi prieteni scumpi

Mai precis, prieteni italieni ai englezului, pe nume Beltrame (reprezentaţi în România de Ioan Mureşan, soţul creatoarei de modă Rita Mureşan), care au râvnit şi achiziţionat în numele Internaţionalei Socialiste Combinatul de la Călăraşi pe numai 25.000 USD (dar care valora în jur de 15-20 milioane USD pentru un cumpărător-producător ca Worst Alpine, ignorat din motive geopragmatice!). Până astăzi (noiembrie 2004 – n.m.), combinatul a făcut peste 10 milioane USD profit. Nota de plată: 15-20 milioane USD.

Preşedinţia elenă a UE din semestrul II al anului 2002

Grecii de la OTE, după ce aduseseră RomTelecomul şi Cosmoromul în dificultate, ca să nu zicem mai mult, voiau să cumpere celelalte 16% care le asigurau majoritatea la RomTelecom la un preţ de trei ori mai mic decât cel plătit în 1998.

Zis şi făcut, cu amendamentul că provincialul Dan Nica (ministrul Comunicaţiilor în guvernul Năstase – n.m.) şi-a dorit ca beneficiile să-i ajungă lui (lor) şi preşedinţiei UE (premierul grec de-atunci era Costas Simitis). Aşa că partidul, în frunte cu Adrian Năstase, a intrat în şedinţă dilematică: ce să facem, cum să facem… când… bingo! Dan Fisher, distribuitor-încasator profesionist, onorabil rezident la Monte Carlo după căderea regimului cederist, găseşte soluţia: eternul Eugen Dijmărescu şi tehnocratul traseist Petrişor Peiu, consilierii premierului Adrian Năstase, pleacă la Atena şi o rezolvă aşa cum s-a stabilit. Final dramatic pentru buget: 48 de milioane USD.

Capitolul Grecia însă continuă în stiulul consacrat şi, în aceeaşi perioadă, se comite şi vânzarea pachetului de control de la BancPost în favoarea grecului Latsis (EFG ERASIAS EuroBank), la un preţ de două ori mai mic decât cel calculat de comisia de privatizare. Nota de plată: 17 milioane USD.

Sora mai mare, FRANŢA

Destul de înţepaţi pentru că premierul Năstase le transmisese public că au luat destul în regimul cederist, iar România se iubea de zor cu tunurile SUA, francezii au devenit oficial ofticaţi când preşedintele concernului Usinor-Sacilor (marele perdant al privatizării SIDEX-ului), meosiu Francisc Mer, începe să complice situaţia României ajungând, nici mai mult, nici mai puţin, ministrul Economiei în guvernul francez, drept pentru care închiderea capitolului Transporturi al României on n’approuve pas! Alinarea a venit simplu, cumpărând după ani de tergiversări niscai Airbus-uri, mai scumpe decât echivalentele Boeing cu numai 100 de milioane USD, la care, dacă mai adăugăm şi costurile de mentenanţă ale flotei mai mari cu 50 de milioane USD, putem creiona l’addition la 150 de milioane USD.

Tony Blair se-ntoarce

Cum Anglia este stăpânul nostru din NATO, era logic să devină şi clientul nostru, România trăgându-şi şi două fregate cu 80 de milioane USD mai scumpe de la BAE Systems.

Elveţia, Austria: VA TECH HYDRO

Începând din 1999, o firmă devine robinetul de sifonat sume uriaşe din banii pe care-i plătim pentru curentul electric, via Hidroelectrica. Motivul inventat este (era la începutul anilor 2000 – n.m.) retehnologizarea Porţilor de Fier I şi II. Firma Sulzer (devenită ulterior, prin înghiţire, VA TECH) a primit un contract în valoare de 160 de milioane USD, fără licitaţie de la ministrul Călin Popescu Tăriceanu.

După 2001, suma a crescut din mărunte reparaţii la 300 de milioane USD. (Sârbii, care au trecut licitaţia prin parlament, au obţinut un preţ de 100 de milioane USD pentru aceeaşi reparaţie.) Cu toate că performanţele firmei au fost contestate, noua echipă ministerială a lui Dan Ioan Popescu le-a încredinţat, tot fără licitaţie şi fără să clipească, şi contractul pentru Porţile de Fier II.

Contractul a fost negociat invers, adică VA TECH a cerut 98 de milioane de euro, Adrian Năstase şi Dan Ioan Popescu le-au semnat pentru 122 de milioane; se poate crede că preţul a fost crescut cu valoarea comisioanelor, dar cum comisioanele vorbesc, a fost nevoie ca la preţ să se adauge noi sume – aşa că valoarea totală a crescut, ulterior semnării contractului, la nivelul delirant de 256 de milioane; contractul e semnat din 2001, dar, în afară de o suită de avarii la Porţile de Fier I, la II n-au realizat nimic; în schimb, 62 de milioane de euro au plecat din România ca avansuri.

Acelaşi mecanism a fost folosit frenetic pe măsură ce se apropia anul alegerilor, aşa încât totalul estimat al cheltuielilor nejustificate angajate a atins 1 miliard de euro, din care aproximativ jumătate sunt sifonaţi în alte conturi. Un audit realizat de o firmă străină a identificat plăţi externe fără acoperire, făcute de Hidroelectrica, în valoare de aproape 100 de milioane de euro. Nota de plată estimată: 500 de milioane de euro.

Franţa, Germania, Italia, Spania, Anglia şi alţii: EADS

Nota de plată pentru Bechtel a atras o chitanţă echivalentă care să stingă enervarea europenilor pentru un contract de 1 miliard, care a plecat peste ocean. Liniştiţi-vă, au sărit alde Năstase, are ţara bani şi pentru voi. S-a căutat iute un motiv de cheltuială şi s-a găsit: România trebuie să-şi securizeze graniţele la nivelul unei graniţe, nu-i aşa, europene.

Punctul de start al cheltuielilor a fost un angajament al Uniunii care acorda un împrumut nerambursabil de 18 milioane de euro, la care guvernul trebuia să adauge 40 de milioane pentru operaţiunea în discuţie. La asta s-ar fi adăugat aproximativ 350 de milioane pentru infrastructură şi alte investiţii justificate. Un artist al bugetelor din suita lui Năstase a dezvoltat suma la nivelul de 1 miliard de euro, pentru care au fost angajate credite la 3 bănci europene. Atenţie, asta înainte de a fi existat un studiu de fezabilitate şi, mai haios, înainte ca EADS să fi apucat să facă vreo ofertă de preţ. Total: 500 de milioane de euro cadou.

În episodul următor, noi clienţi ai bugetului României, zis şi bugetul guvernului Năstase.

Academia Caţavencu, nr. 676/2004.

Citeşte şi articolele:

Sigla A7
Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

Adauga un comentariu