Cum se macină Munţii Măcinului
vineri, octombrie 7, 2022 6:24
Există oameni îndrăgostiţi de munţii Dobrogei. Da, măselele alea hercinice cariate care s-au fumat şi s-au răstocit în ultimele miliarde de ani, despre care am învăţat toţi că sunt cei mai bătrâni munţi româneşti.
Există deci oameni care se duc să respire aerul cald al înălţimilor mici din Munţii Măcinului. Există tot felul de microclimate pe acolo, zone de vegetaţie luxuriantă, cu liane, cu ţestoase de talie mare.
Culmea Pricopanului, de pildă, e un loc cu totul şi cu totul special. Creasta era teribilă, unică în România, avea o formă complicată, o dantelărie de piatră.
Am zis că era pentru că, evident, nu mai este. De câţiva ani, cel puţin cinci cariere de piatră s-au deschis pe culme distrugând-o aproape complet.
Chiar de pe şoseaua care merge de la Mânăstirea Celicdere către Măcin şi de acolo către Cerna, se văd găurile din munte, deşi, nu aţi crede, zona este inclusă într-un anumit Parc Naţional Munţii Măcinului.
La poalele acestei culmi există şi un lac natural de apă sărată. De când a început activitatea industrială în zonă, natura s-a supărat, sau s-a îmbolnăvit, şi şi-a retras lacul.
Dacă reclami asta, cum i s-a întâmplat unei persoane care a semnalat ce se întâmplă Agenţiei pentru Protecţia Mediului din Tulcea, se poate întâmpla (se putea întâmpla în 2004, anul apariţiei acestui material de presă – n.m.) ca reclamaţia să ajungă la doamna Şopîrlă, directoarea. Iar doamna îţi răspunde cu amabilitate: „Aşa e când se duc oameni neavizaţi acolo şi confundă eroziunea naturală a solului cu carierele. Faceţi deservicii ţării dacă mai vorbiţi aşa!”.
Da, doamna Şopîrlă, se poate să te doară în fund de deserviciile pe care le aduci patriei dacă te doare sufletul pentru ce i se întâmplă naturii ei. („Academia Caţavencu”, nr. 672/2004)
Citeşte şi articolele:
