A șaptea dimensiune

Nici pe vremea când eram un cititor inocent nu mi s-au părut în regulă burţile uriaşe din Mizerabilii. Nu erau plictisitoare, dar odată te trezeai că te scoate Hugo de pe firul romanului ca să-ţi explice cum stă câte-o chestie. Şi, cum zice Nicolae Breban, ca să justifice şuncile din propriile sale romane, la Hugo o burtă din asta nu e mai mică de 50 – 100 de pagini şi nu se leagă nimeni de el. Nu se leagă, e adevărat, dar dacă n-ar fi ecranizările periodice, Mizerabilii ar fi azi o carte despre care n-ar şti decât literaţii răbdători şi cititorii matusalemici.

Romanul ăsta genial e plin de defecte de construcţie, ca o clădire monumentală căreia arhitectul îi adaugă pe parcurs tot soiul de anexe prin care te rătăceşti, înainte de a te întoarce în corpul clădirii principale. Dar, apropo de Breban, când Hugo se abate de la firele principale ale romanului ştie să te ţină lângă el, chiar dacă atunci când se încheie câte una din interminabilele sale paranteze, trebuie să dai zeci de pagini înapoi ca să-ti aduci aminte pe unde şi-a lăsat personajul.

Lui Hugo i se rupe de chestiile astea, ca şi de toate regulile de construcţie ale romanului, fiindcă ştie, după Notre Dame de Paris, că lui i se acceptă orice. A devenit HUGO, e geniul ratificat al Franţei şi marele exilat, încât îşi poate permite orice măgărie şi în viaţa lui personală. Eugen Ionescu şi-a batut joc fără milă, dar nu fără temei, de toate aceste măgării genialoide, despre care Hugo îşi închipuia că i se cuveneau. Să-şi trădeze prietenii culcându-se – din necesităţi geniale! – cu nevestele lor sau să aibă micimi de caracter cu iz de odioşenie, pentru că el era uriaşul Hugo, Napoleonul literelor aflat în conflict personal cu Napoleon al III-lea.

Hugo era atât de sigur însă că orice-ar spune ca scriitor va fi acceptat, încât în marele său roman, îl bagă pe Jean Valjean, fostul ocnaş, în tot soiul de situaţii tot mai neverosimile, asta doar pentru a-l putea ţine după coada lui pe Javert, poliţistul. Ajuns primar într-o comună mai răsărită, Valjean, cu forţa lui herculeană, ridică de unul singur o căruţă de pe pieptul unui nefericit, deşi ca primar ar fi putut să mai cheme câteva ajutoare.

Acelaşi Valjean se duce să se predea autorităţilor pentru a nu fi condamnat altcineva în locul lui, deşi nu era câtuşi de puţin limpede că acuzatul în locul lui ar fi ajuns la ocnă. Iar după ce evadează şi scapă de urmărirea lui Javert, închipuiţi-vă că poliţistul se ţine tocmai după coada lui Marius, cel care s-a îndrăgostit de Cosette, fata pe care a crescut-o Valjean. Iar fostul ocnaş se duce să-l salveze pe Marius rănit pe baricadele revoluţiei, ducându-l în spate prin canalizarea Parisului, încât Javert, ca să nu se mai tot ţină după el pentru a-l trimite înapoi la ocnă, se sinucide. Înălţător, de acord, dar numai cu condiţia să accepţi că, dacă a povestit-o Hugo, aşa e. Altfel, să fim serioşi, nu că e trasă de păr, pe alocuri e chiar jumulită. (Cristian Teodorescu, Academia Caţavencu)

Citeste si articolele:

• Eugen Barbu, trişorul literaturii române
• Cum este măcelărită limba română pe net
• Desculţ prin dictatura comunistă
• Răzbunarea domnişoarei Christina
• Cel mai cum să vă zic dintre pământeni