A șaptea dimensiune

Ei, şi crescând el într-o zi cât Făt-Frumos într-un an, Ladislau ajunse, peste 2500 de zile, să se vadă pe sine rege al Ungariei şi pe Făt-Frumos mort la şapte ani. Iancu de Hunedoara, băiat finuţ, a zis că nu se cade să se cramponeze de funcţie şi, în deplinătatea tuturor facultăţilor mintale, că alte universităţi nu erau pe atunci, a renunţat la funcţia de guvernator. Loţi, care-l remarcase mai de mult, de pe vremea când nenea Iancu făcea ce voia pana lui de la coif cu armata ţării sale, i-a propus, totuşi, postul de căpitan suprem pe viaţă, post pe care Iancu îl va ocupa până la moarte. Până la moarte, însă, eroul nostru a mai făcut câteva frumoase încercări de a intra în manualul de a VII-a.

Care va să zică, în momentul istoric în care se aflau Ladislau, Iancu şi Mehmed al II-lea, acesta din urmă parca în faţa Constantinopolelui 300 de corăbii (pe mare) şi – pe uscat – un straşnic aliotman ieniceresc cum nu mai văzuseră nici basileul şi nici chiar mama lui Ştefan cel Mare. În faţa acestei situaţii, Occidentul s-a întors, ca de obicei, cu spatele. Iancu, la care ajunsese în disperare de cauză o solie bizantină moartă de oboseală, a cochetat puţin cu ideea unui ajutor umanitar în schimbul portului Mesembria, dar s-a răzgândit din lipsă de fonduri. Aşa că oraşul lui Constantin a căzut în mâinile başbuzucilor, mâini în care aceşti bădărani ţineau, potrivit obiceiului lor, nişte iatagane de neam prost. Imediat ce spahii au dat calului ovăz din pristolul Romei de la Răsărit, padişahul a făcut pipi direct pe armistiţiul încheiat cu statele creştine şi a invadat Serbia, a recucerit Semendria şi s-a năpustit asupra Belgradului, mai ceva ca avioanele invizibile ale sultanului Bill.

În acest moment de ascensiune a semilunei pe cerul Europei, a răsărit soarele şi pe uliţa lui Iancu al nostru. Papa Calixt al III-lea a dat liber la a nu ştiu câta cruciadă, iar Ioan de Capistrano i-a declarat lucrările deschise pe data de 14 februarie 1456. O armată de ţărani, meşteşugari şi alţi mici meseriaşi din Imperiul German s-a înfiinţat la locul şi la ora stabilite, în timp ce Mehmed îşi freca mâinile una de alta, nu se ştie de ce. Dar când taman turcul se pregătea să ameninţe construcţia catedralelor catolice în următoarele patru secole central şi vest-europene, şi-a făcut apariţia Iancu al nostru cu oştirea lui cu tot. Fără să aştepte prea multe invitaţii din partea istoriei, el şi-a făcut tabăra la Zemun şi i-a snopit pe turci la Belgrad.

La 22 iulie 1456, căpitanul suprem a salvat Europa de ciuma otomană. La 11 august 1456, el însuşi contaminat de ciumă, murea la Zemun. (“Academia Caţavencu”, nr. 388/1999)

Citeste si articolele:

• Nu e sport ca Daciada, nici omor ca cruciada (IV)
• Nu e sport ca Daciada, nici omor ca cruciada (III)
• Nu e sport ca Daciada, nici omor ca cruciada (II)
• Nu e sport ca Daciada, nici omor ca cruciada
• Azi in Hunedoara, maine-n toata tara