Ocolul tatuajelor, de la origini până în epoca modernă
marți, decembrie 24, 2024 18:53Tatuajele sunt vechi de când lumea. În civilizaţie şi-au pierdut semnificaţia gentilică sau tribală şi adevăratul lor rol n-a supravieţuit decât în socităţiule tradiţionale din câteva insule ale arhipelagului indonezian, în Melanezia şi Polinezia sau la unele triburi din America de Sud.
Omul modern imită o tradiţie ale cărei coduri au fost uitate, iar imitarea face apanajul revoltaţilor, neadaptaţilor sau delicvenţilor.
În epoca primitivă, bărbaţii îşi tatuau întregul corp, pe când la femei tatuajul împodobea pieptul, sânii, pubisul, fesele, coapsele sau pulpele.
Sub grafia adevăratelor tatuaje, care atrag respectul semenilor, se ascund idiograme care încriptează titluri tribale, o genealogie totemică şi o serie de izbânzi ale celui care le posedă.
Strabon zice că toate neamurile de tatuează. Herodot zice ca tatuajul este semnul neamului ales, pe când cel netatuat este un om de rând.
Pomponius Mela zice că agatârşii îşi tatuează faţa şi mădularele. Artemidor din Daldis zice că la traci sunt tatuaţi copiii nobili.
Romanii le-au zis celţilor din Albion brittoni şi picţi. În graiurile celtice antice, britton însemna „om tatuat”. De la numele lor se trage cel de Britania, care este, aşadar, ţara oamenilor tatuaţi.
În latină, picti înseamnă „pictaţi” şi aşa au fost porecliţi scoţienii antici, care şi-au pictat feţele până în Evul Mediu.
Singurul tatuaj cu o semnificaţie gentilică şi religioasă, practicat până în ziua de astăzi pe teritoriul României, este cel al femeilor cipanilor, neam macedoromân originar din Grecia. Femeile lor au tatuată o cruce între sprâncene, făcută la vârsta pubertăţii.
Turcii recunoşteau în cruce apartenenţa la tribul cruţiaţilor şi la religia creştină şi fugeau ca dracul de tămâie de femeile cipanilor. („Academia Caţavencu”, nr. 694/2005)
Citeşte şi articolele:
