Privind înapoi cu mândrie
joi, ianuarie 17, 2019 19:25
Iată-ne aşadar ajunşi la capătul epocii fanariote, loc în care ne putem roti privirea spre înapoi pentru a-i cântări cum se cuvine vitejia, cinstea, faima şi cheltuielile respective.
Care va să zică avem de-a face cu circa optzeci de domnii şi, în mare, cam şaizeci de domnitori. Fireşte că numărul mandatelor, sensibil mai mare decât cifra titularilor, ne poate purta cu gândul la prezent (era anul 2002 – n.m.). De fapt, chiar ne poartă: mandatele lui Ion Iliescu, deşi greu de numărat, sunt sensibil mai multe decât persoana dumnealui.
Intinsă pe un secol întreg, epoca fanariotă aruncă însă alte mănuşi tranziţiei noastre, posesoarea unei vechimi de doar 12 ani (era anul 2002 când apărea acest material – n.m.). Să luăm bunăoară clasa politică: clasa noastră politică, oricât de mult ar fura, e limpede că nu-şi poate clădi palate de cleştar pe Bosfor, câtă vreme e mai de efect la Snagov. Sacii de bani sustraşi din dieta truditorului de rând nu mai pot fi grămădiţi în piviniţele Stambulului, ci vreo trei sute de kilometri mai la sud, în Cipru. Averile jupuite de pe spatele transpirat al ţărănimii şi de pe toracele costeliv al proletariatului urban nu mai sunt cheltuite la Viena, ci depozitate în Insulele Cayman. O, tempora, o, mores! – dar nimeni nu e perfect.
Una peste alta, domniile fanariote au atârnat greu în genetica echipelor de tehnocraţi ai zilelor noastre. Şi dacă vremurile înapoiate şi îngustimea de vederi nu au permis-o atunci, decorarea unora dintre fanarioţi s-a făcut cu prisosinţă astăzi, într-o transmisiune televizată, de ziua naţională (este vorba despre ceremonia de la 1 Decembrie 2002, în care criminalul KGB-ist Ion Iliescu, pe atunci Preşedintele României, a acordat ordine şi medalii unor politicieni-fanarioţi, mulţi dintre cei decoraţi de (semi)ţiganul Ion Iliescu ajungând în puşcării sau cercetaţi penal nişte ani mai târziu – n.m.) (“Academia Caţavencu”, nr. 574/2002)
Citeste si articolele:
