Românul se naşte poet şi moare şpăgar (XXX)
vineri, iulie 26, 2024 8:01Cu o şpagă toţi suntem datori la şef. La arhitectul-şef
Deşi e greu de crezut, fiecare sector al Bucureştiului are câte un arhitect-şef, ceea ce e foarte bine, căci gropile, de pildă, trebuie proiectate cu mare atenţie.
Într-unul din minunatele sectoare ale Capitalei se întâmplă (se întâmpla în 2005, anul apariţiei prezentului articol de presă – n.m.) ceva normal: arhitectul-şef ia şpagă.
Pentru ce anume? – am întrebat eu, naiv. Mi s-a spus, nu fără oarece condescendenţă în glas, că şpaga se ia, băi, domnule, pentru a se elibera autorizaţia de construcţie pentru proiecte care fie nu sunt făcute aşa cum scrie la cartea beneficiarului, fie ascund interese la nivel înalt.
Cât de înalt? – am întrebat eu. Destul de înalt, mi s-a spus, aşa că nu am mai insistat, pentru moment.
Cea mai frecventă operaţiune pentru care se dau şpăgi la arhitecţii-şefi este obţinerea de autorizaţii pentru construcţii private pe domeniul public.
Şi asta nu e ilegal? – am întrebat eu, iar răpunsul a venit însoţit de un zâmbet maliţios: bineînţeles că este ilegal. Şi dacă este ilegal, ce? Trăim în România, băi, domnule, şi nimeni sau aproape nimeni nu e, aici, mai presus de încălcarea legii.
Şi cam cât e tariful pentru comiterea unei astfel de ilegalităţi? – am întrebat eu, din ce în ce mai semi-naiv, şi răspunsul n-a întârziat să vină la fix: sub 1.500 de dolari (la nivelul din 2005, mai mare decât cel de astăzi – n.m.) nici nu discută cu tine. Cine?! Arhitectul-şef de sector, bineînţeles.
Banatul la ban trage
Suntem de acord că Banatu-i fruncea – dar problema e că, uneori, în Banat se întâmplă (se întâmpla în 2005, anul apariţiei acestor rânduri în presa românească – n.m.) unele lucruri de care, când auzi, cam începe să te doară fruncea.
Să vedeţi şi voi ce se îmtâmplă la SAPARD Timişoara şi să nu ziceţi apoi dacă nu cumva vă doare tocmai fruncea. La SAPARD Timişoara, dacă vrei să ţi se aprobe un proiect de, hai să zicem, că nu dăm de la noi, 2 milioane de euro (la valoarea din 2005, mai mare decât cea de astăzi – n.m.), trebuie să lipeşti pe fruncea factorului decizional 150 de mii de euro.
Ei, şi-acum ziceţi dacă, după ce aţi citit grozăvia asta, nu v-a luat cu durere de frunce. Da’ măcar voi ştiţi că, oricât v-ar durea, fruncea tot pe perna voastră o veţi culca la noapte. Pe de altă parte, e drept că perna voastră e cu cel puţin 150 de mii de euro mai subţire. („Academia Caţavencu”, nr. 691/2005)
Citeşte şi articolele:
