Românul se naşte poet şi moare şpăgar (XXV)
miercuri, februarie 14, 2024 19:19
Despre circuitul şpăgilor în natura anului 2005, când România nu era încă membră a Uniunii Europene (UE), în două scurte însemnări din presa vremii.
Şpaga, medicament recomandat farmacistelor împotriva durerilor de cap
Farmacistele sunt acele fete din cauza cărora ne umplem casele de medicamente care nu ne trebuie şi de copii, pentru că de fiecare dată ne este ruşine să le cerem prezervative.
Dar treaba asta cu ruşinea nu este o regulă. Sunt oameni cărora nu le este ruşine să le ceară. Şi nu e vorba de prezervative, ci de ceva şi mai ruşinos. De bani, iar banii ăştia li se cer încă din facultate, unde un examen la Toxicologie costă 300 de dolari pentru studentele din România şi 400 de dolari pentru studentele din cealaltă Românie, din Basarabia sau Republica Moldova.
Este, după mine, un lucru bun (revista era de umor, aşa încât informaţia trebuia ambalată în ceva umor negru – n.m.), pentru că în acest fel farmacistele învaţă încă de pe băncile facultăţii că, atunci când dai ceva, acel ceva trebuie băgat într-un plic, exact aşa cum se procedează cu orice medicament în orice farmacie care se respectă.
Poliţie, poliţie, şpaga mea e de hârtie!
A fost odată ca ieri (şi dacă nu mi s-ar fi povestit, nu v-aş deranja la rândul meu) o tipă care conducea năbădăios către aeroport ca să-şi salte de acolo un partener străin de afaceri. Comportamentul oarecum neregulamentar al acestei doamne a fost sesizat de unul dintre organele alea de circulaţie care umblă în libertate pe şosele.
A urmat semnul pe care-l urâm cu toţii (nu, nu ăla) şi conversaţia următoare, până la un moment dat previzibilă:
– Stiţi că aţi depăşit viteza? – Da, ştiu, mă grăbesc foarte tare spre aeroport, trebuie să iau pe cineva, aşa că, vă rog, amendaţi-mă repede! – Unde lucraţi? – La o editură. – Şi acolo, la editură, aveţi hârtii, coli A4? – Avem. – Păi, doamnă, dacă-mi aduceţi şi mie vreo două topuri de hârtie ca să avem şi noi pe ce să ne scriem procesele-verbale, nu vă mai dau amendă.
Pe mine, personal, o să mă mai uimească doar când o să aud că un marochiner o să fie iertat de amendă în schimbul câtorva tocuri pentru pulane („să avem şi noi unde ne ţine pulanele”) şi, hai, cel mult, când un arbitru de fotbal o să doneze nişte fluiere („să avem şi noi cu ce fluiera”). După aia, pe bune, o să mi se pară ceva normal.
Iar dacă-mi iau şi maşină, o să umblu nu doar cu fusta mai scurtă (am auzit că impresionează), ci şi cu nişte merdenele calde pe bord. Poate mă trag pe dreapta exact când le e foame. („Academia Caţavencu”, nr. 686/2005)
Citeşte şi articolele:
