A șaptea dimensiune

Scarlat Ghica a venit în scaunul Ţării Româneşti pe traseul firesc, adică strămutat din Moldova contra cunoscutei sume de mii de pungi vărsate la sucursala din Stambul a Băncii Turco-Române.

Scarlat era primul fiu al lui Grigore al II-lea Ghica şi văr de-al doilea cu Grigore Ghica, ginerele lui Iacovachi Rizu – reprezentantul lui Scarlat Ghica la Înalta Poartă Otomană. În desişul acestor înrudiri fanariote, bey-ii şi vizirii care unelteau măririle româneşti au văzut garanţia unei profitabile instabilităţi la guvernare.

Scarlat era un golănaş înrăit în depravări orientale şi exploatări balcanice, care s-a pus mintenaş pe recuperarea sumei investite, jupuind cu mare grabă singura clasă muncitoare de pe-atunci, ţărănimea. Cum însă agenţii capitalismului turc se infiltraseră iar în stânga Dunării, cu tot cu camăta şi păşunatul lor ilegal, diminuându-i astfel potenţialul de bir, domnul se hotărî să intre în istorie, alungându-i. Intrarea lui în istorie se produse imediat, printr-o categorică mazilire şi-o decapitare ratată la mustaţă, urmate de-un surghiun în insula Lemnos.

La originea căderii sale bruşte din preferinţele sultanului se află însă nu vitejia gestului antibaşbuzucesc ci, aşa cum şade bine unei tradiţii încărcate de trădări, chiar trimisului său la Poartă, Iacovachi Rizu, interesat şi el să-şi bage un ginere pe tronul Valahiei, măcar vreo două-trei luni.

Dar mai bine să ne curmăm mirările şi să avem răbdare, căci mai avem câteva episoade şi-am terminat cu fanarioţii de tot. (“Academia Caţavencu”, nr. 516/2001)

Citeste si articolele:

• Onoare să fie, dar s-o ştim şi noi
• Pe frontul fanariot, nimic nou
• Încurcate sunt căile domnilor
• Terorismul la fanarioţi
• Azi e nouă, mâine-i zece, uite-aşa robia trece