A șaptea dimensiune

Doi ani şi ceva, cât Constantin Mavrocordat a zăbovit pe tronul Valahiei, o apatie completă şi totală s-a abătut fulgerător peste spaţiul carpato-danubiano-turcic, lăsând cu gura căscată şi pe cei mai aprigi campioni ai lenei naţionale, boierii pământeni.

Între aprilie 1756 şi august 1758, Ţara Românească a căzut într-o picoteală generală – de fapt, într-un somn de după-amiaza istoriei, traversat de coşmarurile integrării în Fanar.

Această trândavă paralizie se sfârşi însă brusc, într-o zi în care Măritul Padişah se plimba deghizat prin cartierele mărginaşe ale Stambulului, să vadă cam ce-i mai uneltesc supuşii. În cercetarea sa, unsul lui Allah a dat peste nişte iscoade năimite de Costică să transporte la Înalta Poartă felurite acte, intrigi şi trădări. Printr-un şiretlic subtil, care consta în tăierea capetelor, sultanul intră în posesia hârtiilor făţarnice şi pricepu pe loc ce hal de devotament îi purta domnul Munteniei.

Urmarea a fost cât se poate de nervoasă şi asemănată de cronicari cu izbitura bardei în butuc. Singurul negâtuit de întorsura vremilor a fost – aţi ghicit! – conu’ Costică, ale cărui pungi cu galbeni i-au fost fular de oţel pe timpul execuţiei. Totuşi, nici el n-a scăpat complet de maascru, averea fiindu-i mutilată total, iar libertatea pusă la păstrare în închisoarea celor Şapte Turnuri.

De-acolo, din universul concentraţionar otoman, Constantin Mavrocordat avu o ultimă zvâcnire de demnitate şi-şi reperă onoarea de fanariot integru dându-şi în gât toţi complicii, adică prietenii cei vechi şi rudele mai apropiate. (“Academia Caţavencu”, nr. 515/2001)

Citeste si articolele:

• Pe frontul fanariot, nimic nou
• Încurcate sunt căile domnilor
• Terorismul la fanarioţi
• Azi e nouă, mâine-i zece, uite-aşa robia trece
• Emigraţia română la 1741