A șaptea dimensiune

Pe când Mihai Racoviţă îşi savura exilul printre caprele din insula Tenedos, pe tronul rămas vacant la Bucureşti se instala Constantin Mavrocordat. Costică urca pentru a patra oară pe culmile măririi munteneşti şi cunoştea în amănunt toate posibilităţile de stoarcere a bietei ţări.

Dar, deoarece abuzase de iscusita ştiinţă a agoniselii în anterioarele mandate, pe parcursul acestei domnii şi-a permis să fie generos. Drept care, în 1746, Constantin Mavrocordat dăruieşte poporului biruri noi, să le priască paşalelor pungile cu aur şi vizirilor sacoşele cu argint.

Numai că prostimea, ajunsă de mult la capătul puterilor, o taie frumuşel peste hotar şi i se goleşte lui Costică moşia de amărăşteni. Ce era de făcut? Cum să aduci mâna de lucru înapoi? Cum să-i atragi iar la locul de muncă pe lumpenii tupilaţi în grădina bulgarului? Ehei, pentru asta era nevoie de minte de reformator, iar nea Costică, fie-i reforma uşoară, avea din belşug. Din acelaşi belşug el ştia că poate trăi o vreme, până muşcă poporul din nada reformelor. Prin urmare, dă un anunţ în presă cum că desfiinţează rumânia pentru fugari, adică foştii robi se pot întoarce la sălaşe fără să le mai puie boierul cravată de fier şi bile la opinci. Efectul a fost uluitor, adică toată lumea a rămas uluită şi n-a crezut o iotă. După aia, ţărănimea emigrată a început să calce apa înspre malul românesc şi, când a văzut că Măria Sa se ţine de cuvânt cu liberarea, a ieşit pe mal.

Manevra a stârnit însă mai ales nemulţumiri. Clăcaşii rămaşi pe loc nu beneficiau de facilităţile obţinute în urma fugii de alergători mici şi mijlocii. Ei stătuseră liniştiţi la locurile lor şi o luaseră în mână, în timp ce derbedeii, huliganii şi trădătorii care o tuliseră peste Danubiu erau acum liberi şi bine mersi. Altă soluţie decât emigrarea în masă a majoritarilor rămaşi cu robia pe cao nu se-ntrezărea. Costică s-a scărpinat atunci în creştetul buzunarului: bani mai avea pentru o viaţă îmbelşugată, cu condiţia ca mazilul să i-o scurteze la timp. Totuşi, nu era de glumit cu fenomenul. Să-ţi plece toată ţara în exil? Aşa ceva nici pe vremea lui Iliescu nu s-a pomenit!

Soluţia a venit de la sine: dezrobirea generală, eliberarea rapidă a tuturor, gest tipic conducătorului român care, în momente de mare încurcătură electorală, se salvează dând amnistii. Şi uite-aşa, împins de bunele intenţii ale istoriei, Constantin Mavrocordat a făcut şi fapte bune, în pofida stării sale evidente de fanariot şi a regretelor pe care contemporanii susţin că le-a avut. (“Academia Caţavencu”, nr. 511/2001)

Citeste si articolele:

• Emigraţia română la 1741
• Capul ce se pleacă sabia îl crapă
• O sugrumare absolut banală
• Grigore al III-lea Ghica: un caz de mutilare
• Pe la 1760, banii aduc fericirea, mai ales în sume mari