Deportarile si dislocarile de populatii in Romania comunista (II)

marți, iulie 14, 2009 9:50
Posted in category Dictatura comunistă

ComunismDeportarea în Bărăgan

In doar câţiva ani multi proprietari au fost obligaţi la rândul lor să-şi părăsească locuinţele şi moşiile după ce li se fixase domiciliu obligatoriu în altă parte34.

Martorii35 descriu această instalare forţată ca pe o adevărată bătălie pentru supravieţuire, marcată de lipsa acută a apei, de cea a lemnelor de încălzit, de boli, de hrana insuficientă, de supravegherea strictă, de frig, zăpadă şi viscol, de lupta cu animalele care ocupau locul pe jumătate sălbăticit, de nesiguranţă, de munca istovitoare pentru a avea dreptul la raţia de pâine sau pentru a înălţa cât mai repede un adăpost. În mod neaşteptat, consemnările la zi ale Securităţii, care prin agenţii ei transmitea cel puţin în primele luni36 rapoarte (note) săptămânale spre forurile superioare care întocmeau apoi sinteze, confirmă ceea ce martorii povestesc, în rubrici privitoare la „starea de spirit” a celor deportaţi, înregistrând plângerile sau protestele acestora sub eticheta de „manifestări duşmănoase”37. Sub aceeaşi etichetă sunt menţionate şi zvonurile care circulau printre deportaţi, rezultat direct al izolării şi al incertitudinilor legate de viitor. Rapoartele Securităţii înregistrează şi o intensă activitate de recrutare de informatori38 printre cei deportaţi, menită să faciliteze supravegherea, folosind în acest scop victimele şantajabile sau uşor de intimidat pentru a culege informaţii despre eventuale încercări de regrupare politică sau de revoltă. Supravegherea a durat până târziu, Securitatea plângându-se în permanenţă că măsurile luate nu au fost suficiente, astfel încât, în martie 1955, în preajma eliberării deportaţilor din Bărăgan, generalul Alexandru Nicolschi cere serviciului Dislocări şi Domicilii Obligatorii de de la Ministerul Afacerilor Interne să pună „accent pe recrutarea agenturii” (a informatorilor), implicând în această acţiune pe şefii birourilor din regiuni şi raioane39.

Localităţile construite de deportaţi sunt: Viişora, Olaru, Dâlga, Fundata, Dropia, Pelican, Ezeru, în regiunea Bucureşti: Salcâmi, Răchitoasa, Movila Gâldăului, Valea Viilor, Lăteşti, în regiunea Constanţa; Măzăreni, Zagna, Bumbăcari, Schei, Frumuşiţa, Rubla (Valea Călmăţuiului) în regiunea Galaţi.
Documente aflate în fondul CC al PCR-Cancelarie cu nr. 109/1951 ne arată că acţiunea de ridicare a celor deportaţi a fost gândită şi organizată la nivelul cel mai înalt al partidului şi în mod minuţios. Dosarul început la 6 martie 1951 şi terminat în iunie 1951 (luna ridicării şi deplasării în Bărăgan a familiilor deportate) conţine Directiva CC al PMR, instrucţiuni, planuri operative şi stenograma de şedinţă ale „Comisiei Centrale de conducere a operaţiunilor de dislocare” a unor categorii de cetăţeni din zona de frontieră cu Iugoslavii şi un Raport general şi sinteză cu privire la încheirea operaţiunii de dislocare40. Directiva indicată mai sus arată clar că acţiunea a fost pregătită din timp şi dirijată de la nivel central de partid. Directiva CC al PMR este de a se constitui două comisii.

Una dintre ele se ocupă în special de aspectele administrative şi e condusă de ministrul adjunct de la Ministerul Agriculturii, Vidraşcu Ion. Ea e formată din delegaţi ai Ministerului Agriculturii, Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Finanţelor, Ministerului Comerţului Interior, Comisiei de Stat a Planificării, Comitetului de Stat pentru Colectări, Direcţiunii Generale a Treburilor Consiliului de Miniştri, Departamentului Gospodăriei Locale şi Centrocoopului41. Documentul arată în ce condiţii
34 E vorba de dislocări din 1949 a 3000 de mari proprietari de pământ (împreună cu membrii familiei cu care locuiau împreună) din toate zonele ţării, cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu în alte regiuni decât cele din care erau originari; cf. ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 55, vol. 53, f. 165).
35 Când ne referim la martori avem în vedere numeroasele interviuri cu povestiri de viaţă înregsitrate între anii 1991-1997 (dar şi mai târziu) de Smaranda Vultur, la peste 40 de ani de la deportare, cu cei care în momentul deportării aparţineau generaţiei tinerilor între 16 şi 35 de ani, din care o mare parte erau capi de familie. O parte din aceste interviuri au fost publicate în Smaranda Vultur, Istorie trăită – istorie povestită. Deportarea în Bărăgan, 1951-1956, Timişoara, Editura Amarcord, 1997.
36 Pentru aceste aspecte, vezi comentarii mai ample în Smaranda Vultur, Deportări în Bărăgan. Limbaj, morală şi moravuri, în „22”, nr. 814, anul XVI, 11-17 octombrie 2005, pp. 16-18 şi în Deportări în Bărăgan (II) Limbaj, morală şi moravuri în „22”, nr. 817, anul XVI, 1-7 noiembrie, 2005, p. 15.
37 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 172, f, 62, ff. 101-103 ff. 173-196.
38 Ibidem, dosar nr. 191, ff. 2-24.
39 V. Marineasa, D. Vighi, Rusalii ’51, ediţia a II-a, pp. 206-207. În privinţa recrutării unor informatori chiar dintre deportaţi sau foşti deţinuţi, ne aflăm, ca şi în alte cazuri, în faţa unui raport paradoxal între victimă şi călău ce merită analizat mai pe larg.
40 ANIC, fond CC al PCR-Cancelarie, dosar nr. 109/1951, f. 1.
41 Ibidem, f. 2.
această comisie trebuia să se ocupe, prin colectivele organizate la nivel local, de
inventarierea şi preluarea bunurilor pe care dislocaţii nu aveau cum să le ia cu ei şi de destinaţia ulterioară a acestor bunuri, trebuia să organizeze deplasarea cu trenul şi instalarea în comunele din Bărăgan şi să se ocupe de continuarea în bune condiţii a muncilor agricole în satele din zona de deportare. Precizarea că aceste comisii (colective) vor funcţiona sub controlul şi îndrumarea permanentă a Organizaţiei de Partid regională42 confirmă rolul conducător pe care partidul şi-l arogă în această acţiune, deşi rezultă că în unele situaţii putea să se ajungă la dislocarea majorităţii salariaţilor din sfaturile populare sau regionale sau la împuţinarea drastică a organizaţiilor de partid43.
Hotărârea propriu-zisă de dislocare e confirmată de un proces-verbal care se întocmeşte la 6 martie 195144 şi în care sunt expuse criteriile deportării (categoriile vizate), etapele în care se va face ea, organizarea operaţiunii de dislocare şi de supraveghere a celor dislocaţi (un ofiţer de miliţie sau un sergent la 100 de persoane dislocate) şi din care rezultă că toate aceste operaţiuni sunt atribuţiile unui colectiv condus de ministrul Afacerilor Interne Teohari Georgescu şi din care mai fac parte miniştri adjuncţi: Gheorghe Pintilie, Alexandru Drăghici, Mihail Burcă şi Marin Jianu. Categoriile vizate de deportare sunt aceleaşi cu cele din Directiva cu caracter secret nr. 200/1951, în preambulul enumerării acestor categorii apărând menţiunea că e vorba de elemente periculoase sau care pot deveni periculoase45. Atunci când se transmit instrucţiuni pentru cum să acţioneze colectivele din comune în vederea ridicării celor ce vor fi deportaţi se vorbeşte de „operaţiunea de curăţire a comunelor de elemente duşmănoase”46, iar în Raportul asupra operaţiunii de evacuare a elementelor duşmănoase din zona de frontieră cu Iugoslavia47 se vorbeşte de cei mai înverşunaţi duşmani ai regimului – titoiştii şi chiaburii48 .
Tot MAI s-a ocupat de întocmirea listelor de deportare pe categoriile menţionate49. Din acelaşi proces verbal rezultă colaborarea pe teren, alături de ofiţerii de securitate a celor din trupele MAI, a unor ofiţeri sau comandanţi ai Miliţiei, a trupelor de grăniceri şi a Armatei. Se precizează la punctul XV că măsurile prevăzute au aprobarea Conducerii Partidului50.
A doua comisie se ocupă de executarea întregii operaţiuni. Alături de miniştri adjuncţi ai MAI menţionaţi (Alexandru. Drăghici, Marin Jianu, Mihail Burcă) ea îi mai include pe general maior Vladimir Mazuru şi general lt. de miliţie Pavel Cristescu. Împreună ei alcătuiesc Comisia Centrală de Conducere a operaţiunilor de dislocare51. Condusă de ministrul adjunct Alexandru Drăghici, ea are în subordine un colectiv de conducere a muncii la nivelul fiecărui raion52.
Au fost puşi la dispoziţia raioanelor un număr de 180 de ofiţeri sau sergenţi de securitate şi acelaşi număr de ofiţeri sau sergenţi de miliţie aleşi dintre membri de partid cu posibilităţi de orientare pe teren53 care trebuiau să lucreze pe lângă sfaturile populare pentru a aduna datele necesare întocmirii listelor în cel mai mare secret (li s-a creat un pretext: verificarea operaţiunii eliberării buletinelor de identitate). Deconspirarea acţiunii la orice nivel al executării ei e asimilată, de altfel, cu divulgarea secretului de stat54.
Stenograma şedinţei ţinută la Timişoara în 16 iunie 195155, deci cu două zile înainte de ridicarea celor vizaţi, şedinţă condusă de Alexandru Drăghici, dar la care dau instrucţiuni şi Jianu şi Burcă ne lămureşte asupra detaliilor acţiunii şi asupra temerilor că se va opune rezistenţă izolat sau în grup. În acest caz recomandarea e de a interveni prompt şi violent, dar se vede din text preocuparea de a evita astfel de situaţii şi de a le preîntâmpina.
42 Ibidem, f. 4.
43 Ibidem.
44 Ibidem, ff. 9-23.
45 Ibidem, f. 9.
46 Ibidem, f. 31.
47 Ibidem, ff. 61-84.
48 Ibidem, f. 70.
49 Ibidem, f. 12.
50 Ibidem, f. 17.
51 Ibidem, f. 62.
52 Ibidem, f. 18.
53 Ibidem, f. 13.
54 Ibidem, f. 39.
55 Ibidem, ff. 47-60.

Deosebit de importante sunt cele două rapoarte care se întocmesc de cele două comisii: cea însărcinată cu preluarea bunurilor, care a funcţionat prost din lipsă de bani şi organizare, determinate de ţinerea secretă a operaţiunii şi cea a MAI care raportează date despre trupele MAI, ale securităţii, ale miliţiei şi ale grănicerilor desfăşurate în zonă despre condiţiile în care s-a făcut ridicarea şi transportul celor deportaţi în noaptea de 17 spre 18 iunie 1951 (e vorba de 20271 de militari dintre care 10229 au fost folosiţi pentru evacuarea şi transportarea celor ridicaţi, iar ceilalţi la blocarea frontierei cu Iugoslavia). Acţiunea e caracterizată ca una dintre cele mai serioase operaţiuni militare şi politice în timpul căreia Directiva Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, care a fost bine şi temeinic pregătită, a constituit un ghid preţios56, iar ostaşii, sergenţii şi ofiţerii din Trupele MAI, din Miliţie şi Securitatea Statului, au fost însufleţiţi de un înalt patriotism şi pătrunşi de ură împotriva duşmanului de clasă, dând dovadă de devotament fată de Patrie, dovedindu-se demni de încrederea ce li s-a acordat57.
În sfârşit, Sinteza asupra desfăşurării operaţiunii58 precizează că aria de deportare e situată de-a lungul zonei de frontieră cu Iugoslavia, de la Raionul Sânicolaul Mare până la raionul Vânju Mare şi Pleniţa-Regiunea Dolj şi semnalează problemele şi defecţiunile apărute pe parcurs în regiunile implicate în operaţiune: regiunea Timişoara, Severin, Dolj şi Gorj (între altele e semnalată sinuciderea unui „chiabur” la Jimbolia, încercări de fugă şi de revoltă, solidarizări cu cei ridicaţi sau delaţiuni, abuzuri sau acte de indisciplină ale soldaţilor şi ofiţerilor).
Datele din dosarul 109/1951 care privesc perioada de pregătire şi aplicare a deciziei de deportare trebuie corelate cu cele care privesc acţiunea de ridicare a restricţiilor domiciliare.
În 29 iunie 1954 MAI emite ordinul nr.161 prin care ministrul de atunci Alexandru Drăghici cere explicit o verificare a elementelor dislocate în satele noi59 în vederea ridicării restricţiilor domiciliare pentru o parte dintre cei dislocaţi. Criteriile sunt specificate în ordin şi ele îi împart pe cei cărora li se ridică restricţiile în cei care au dreptul să se întoarcă în zona de frontieră şi cei care nu au acest drept, stabilind comisia care urmează să facă verificările şi care se compune din lt. col. Wilhelm Einhorn, cpt. Adrian Stelea, cpt. Ion Munteanu, lt. maj. Gheorghe Zalotca, lt. Ion Catalina 60. Aceştia vor semna dosarele de verificare din fiecare comună. La 27 iulie 1955 se ia decizia 6100 semnată de locţiitorul ministrului MAI gen. loc. Gheorghe Pintilie prin care se ridică restricţiile de D.O. unui număr de 3692 familii.61
Am consultat rapoartele întocmite cu acest prilej pentru fiecare dintre cele 18 comune. Aceste dosare conţin liste cu numele şi datele de identificare ale capilor de familie, însoţite de o descriere a stării materiale a fiecărei familii în momentul dislocării, cu precizarea acelor date biografice care au contat ca motive de dislocare. Sunt menţionaţi nominal în unele cazuri, cel mai adesea însă numeric, membrii familiei.
Pe lângă dosarele cu cei rămaşi s-au întocmit şi dosare cu cei care trebuiau să rămână pe loc, eliberaţi, în marea lor majoritate prin decizia 6200 din 20 decembrie 195562. Rămân pe loc după acest al doilea val de ridicări de D.O. un număr de 112 familii, eliberate abia în 1956. Tot în decembrie 1955 se ridică restricţiile domiciliare pentru 472 de familii de naţionalitate sârbă63.
Printre cei cărora li se ridică restricţiile în prima etapă, adică în iulie 1955 sunt în special basarabeni şi bucovineni, persoane foarte în vârstă sau cele în care decedase capul de familie care fusese la originea dislocării. Li se adaugă un număr de 91 de familii menţionate drept „cazuri speciale”64 care se referă în realitate la familii în care un copil care făcuse armata la grăniceri trecuse graniţa în mod ilegal în Iugoslavia.
Dosarele care conţin aceste date sunt pentru cele 18 comune mai sus menţionate: pentru regiunea Bucureşti – dosarul 55, vol. 22 şi dosarul 55, vol. 26, 27, 28, 29, 30, 31; pentru regiunea
56 Ibidem, ff. 82-83.
57 Ibidem, f. 83.
58 Ibidem, ff. 93-99.
59 ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 55, vol. 46, ff. 3-6.
60 Ibidem, f. 4.
61 Ibidem, vol. 24, f. 2.
62 Ibidem, vol. 46, f. 41.
63 Ibidem, ff. 51-52 şi ff. 124 -158.
64 Ibidem, vol. 43.

Constanţa, dosarul 55, vol. 45 şi dosarul 55, vol 32, 33, 34, 35, 36; pentru regiunea Galaţi, dosarul 55, vol.23 şi dosarul 55, vol. 37, 38, 39, 40, 41, 42.
O decizie din 10 iulie 1956 a MAI semnată de generalul Alexandru Nicolschi65 indică un număr de 199 de capi de familie, plus aparţinătorii familiei (372, ceea ce face să fie vorba de un total de 571 de persoane), cărora li se ridică restricţiile domiciliare abia în iulie 1956, dar fără dreptul de se stabili în raza raionului de unde au fost dislocaţi. Printre ei am identificat rude ale foştilor partizani din grupul de rezistenţă din munţi din Domaşnea-Severin (o parte dintre „bandiţi” fuseseră executaţi). Se pare că această listă completează numărul celor cuprinşi în statistica din dosarul 55, vol. 47 (nefiind incluşi în tabelele din aceste dosare) şi, deşi nu se indică raţiunile dislocării lor, putem presupune că era vorba de rude ale unor persoane care făcuseră închisoare sau erau reţinute din motive politice. Am identificat printre ei şi dislocaţi în Bărăgan din zona de vest a ţării care nu fuseseră eliberaţi nici prin decizia MAI 6100 din 27 iulie 195566 şi nici prin decizia 6200/1955 din 20 decembrie 195567. Am urmărit câteva astfel de situaţii de dislocaţi (Roncov Laslo Iacob, Strumer Darinca, Velciov Vichente, Wogel Mihai Pavlov Velimir, Perisach Leopold, Laub Ioana şi alţii) căutându-i pe listele cu cei cărora nu li se ridică restricţiile în 1955 şi consemnaţi ca „rămaşi” la faţa locului (vezi lista dosarelor pe satele noi menţionate mai sus la deportările în Bărăgan) şi pe listele cu cele 112 familii indicate să rămână cu restricţii în februarie 195668. Se poate uşor vedea că printre circumstanţele agravante, care au dus la prelungirea pedepsei era faptul că deţinuseră mori, cinematografe, restaurante (expropriate de altfel încă din 1948 sau 1949).
O altă formă de clasificare şi contabilizare a celor dislocaţi în Bărăgan o constituie situaţii numerice pe comune în funcţie de categorii sociale şi naţionalităţi69. Astfel în comuna cea mai mare, Olaru, au fost dislocate 689 de familii şi 6 elemente cu D.O. dintre care 309 elemente foste exploatatoare, 195 ţărani, 101 muncitori, 68 funcţionari, 52 fără ocupaţie. Alternarea criteriului ideologic cu cel ocupaţional la repartiţia pe categorii sociale (numărul indică, cu excepţia celor 6 elemente cu D.O., numărul familiilor dislocate) ne arată că statutul de elemente e atribuit în conformitate cu primul criteriu, aşa cum la repartiţia pe naţionalităţi intervine ca un criteriu suplimentar vina de a fi fost fugit de pe teritoriul URSS. La Olaru sunt astfel înregistraţi 272 de români, 163 fugiţi din U.R.S.S. (adică basarabeni şi bucovineni români), 169 de germani, 74 iugoslavi (sârbi), 11 alte naţionalităţi. Din totalul de 3433 de familii dislocate în regiunea Bucureşti, rezultă din situaţia mai sus amintită că 1031 de familii sunt fugite de pe teritoriul URSS. Pentru cei care nu cunosc mai îndeaproape istoria deportărilor în Bărăgan e destul de greu de ştiut că aceste familii au fost deplasate forţat în Bărăgan din Banat împreună cu românii, germanii, sârbii, maghiarii, bulgarii etc. din această regiune, după ce fuseseră colonizate acolo în anii 1945-1947 în urma refugiului lor din 1940 sau 1944 din URSS. Un Oficiu al Colonizărilor creat pe lângă Ministerul Agriculturii şi Domeniilor s-a ocupat de instalarea lor în Banat. Asupra statutului lor de refugiaţi, colonişti sau fugiţi din URSS se decide în funcţie de perspectivă: dacă în 1951 vina politică e mascată prin indicarea originii („originari din Basarabia stabiliţi pe teritoriul RPR după 1 iunie 1940”) în listele făcute în preajma ridicării domiciliului obligatoriu sunt numiţi „transfugi sau fugiţi de pe teritoriul Uniunii Sovietice”. O parte dintre ei şi dintre macedoneni nu vor avea voie, la ridicarea interdicţiei, să se stabilească în regiunile de frontieră spre care fuseseră iniţial dirijaţi şi de unde fuseseră apoi ridicaţi. Dar această interdicţie de revenire în zona de frontieră viza şi alte categorii de deportaţi, cărora li se limita astfel încă o dată posibilitatea de deplasare pe teritoriul ţării.
Compararea categoriilor indicate ca deportabile în 1951 cu cele indicate în documentele întocmite la plecarea din Bărăgan, când în tabelele făcute pe localităţi se indică la fiecare cap de familie motivul pentru care a fost adus în Bărăgan, ne indică schimbările de ordin politic intervenite după moartea lui Stalin, dar şi continuităţile cu epoca dominată de tutela acestuia. Astfel, deşi un raport al MAI din 10 aprilie 195670 explică măsura deportării prin raţiuni de securitate la frontieră, dacă urmărim acuzaţiile aduse capilor de familie de pe listele cu cei care urmează a fi eliberaţi,
65 Ibidem, vol. 50, ff. 229-252.
66 Cf. ibidem, vol. 24.
67 Cf. ibidem, vol. 46, f. 41 şi f. 167.
68 Ibidem, ff. 20-41.
69 Ibidem, dosar nr. 191, f. 32 pentru Regiunea Bucureşti, f. 45 pentru Regiunea Constanţa şi f. 51 pentru Regiunea Galaţi.
70 Ibidem, f. 167.

constatăm acuzaţii dintre cele mai diverse: exploatare, naţionalism, contrabandă, suspiciune de spionaj etc, aceleaşi cu cele prevăzute în directiva după care s-a făcut ridicarea.
Menţionăm că, spre deosebire de deportarea germanilor în Donbas (URSS în ianuarie 1945), deportarea în Bărăgan nu a avut un caracter etnic. Singurii care au fost deportaţi pe baza apartenenţei lor la un grup etnic au fost cei „de origine macedoneană” (macedo-români) şi cei „originari din Basarabia stabiliţi pe teritoriul RPR după 1 iunie 1940”.

Citeste si articolele:

Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

4 Responses to “Deportarile si dislocarile de populatii in Romania comunista (II)”

  1. Deportarile si dislocarile de populatii in Romania comunista (III) | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 3rd, 2018 at 8:20

    […] Analiza dictaturii comuniste (LX) […]

  2. Tortionarul roman in comunism | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 3rd, 2018 at 17:05

    […] Analiza dictaturii comuniste (LX) […]

  3. Universul concentrationar reflectat in memorialistica romaneasca | A șaptea dimensiune says:

    august 12th, 2019 at 20:44

    […] Analiza dictaturii comuniste (LX) […]

  4. Deportarile si dislocarile de populatii in Romania comunista (IV) | A șaptea dimensiune says:

    august 12th, 2019 at 20:46

    […] Analiza dictaturii comuniste (LX) […]

Adauga un comentariu