Lagarele de munca in comunism

vineri, iulie 3, 2009 17:38
Posted in category Dictatura comunistă

ComunismInternarea în lagăre de muncă
…condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru tâlhărie şi crimă. Ne-a repartizat în paturile libere de lângă uşă, alături de hârdaiele în care în timpul nopţii deţinuţii îşi făceau nevoile. Noul nostru şef ne-a făcut un instructaj analfabetic şi violent, presărat din loc în loc cu înjurături la adresa mamelor noastre. Sergentul care ne-a însoţit n-a intervenit, cum într-o naivitate anacronică ne aşteptam să o facă, ba chiar ne aşteptam s-o facă, ba chiar se arăta mulţumit de faptul că şeful de baracă îi luase locul de educator”, arăta un fost deţinut din coloniile de muncă de la Canal13.

Internarea în colonii de muncă urma să se dispună, în conformitate cu art. 4 al HCM 1554/1952, prin decizia unei „Comisii speciale care va fi înfiinţată în cadrul Ministerului Afacerilor Interne şi care va lua hotărâri pe baza propunerilor Direcţiei Generale a Securităţii Poporului şi Direcţiei Generale a Miliţiei”. Preşedinte al acestei Comisii a fost numit Pintilie Gheorghe, prin Decizia 744 din 25 august a MAI, semnată de ministrul Alexandru Drăghici14. Directorul Securităţii îşi aproba astfel propriile propuneri, alături de membrii comisiei (general maior Nicolschi Alexandru, colonel Aurel Corin, maiorii Butika Francisc, Marin Vintilă, Einhorn Wilhelm din Securitate şi lt.col. Erdely Iosif, de la Miliţie). Fostul Birou Unităţi de muncă, din cadrul Direcţiei a VIII-a Cadre din Securitate era ataşat cu tot personalul pe lângă această comisie.

Prin Hotărârea 1554, unităţile de muncă înfiinţate în 1950 se transformau automat în colonii de muncă. Părăsirea lor fără bilet de eliberare se considera evadare, fiind pedepsită potrivit „legilor în vigore”, iar durata internării administrative era cuprinsă între 6 luni şi 5 ani.

Pe lângă acestea, se mai înfiinţau şi batalioane de muncă, „acolo unde [Partidul] va avea necesităţi”. În batalioanele de muncă erau „mobilizaţi pentru muncă şi vor munci sub pază” bărbaţi apţi de muncă „dovediţi că cca. 6 luni pe an nu muncesc şi că nu au o ocupaţie precisă şi permanentă”, misiţii, micii speculanţi, meseriaşii fără autorizaţie şi neîncadraţi în câmpul muncii, „cei ce trăiesc prin vânzarea obiectelor personale acumulate” ş.a. Toţi urmau să fie salarizaţi pentru munca prestată cu un salariu asemănător celui curent pentru activităţi similare şi urmau să fie demobilizaţi din batalioanele de muncă „atunci când vor termina lucrarea sau dacă au avut merite”. Trimiterea în batalioane de muncă era stabilită de aceleaşi comisii care decideau stabilirea domiciliului obligatoriu, cu consultarea unor reprezentanţi regionali ai partidului, Securităţii şi Miliţiei. Fuga din batalioanele de muncă se pedepsea cu închisoare între 5 şi 10 ani15.

În 11 martie 1954, prin Hotărârea nr. 337 a Consiliului de Miniştri se decidea desfiinţarea coloniilor şi batalioanelor de muncă, probabil ca urmare a abuzurilor petrecute în interiorul acestora, semnalate şi anchetate de Procuratură în anul 1953, în urma cărora au fost trimişi în judecată foştii comandanţi ai lagărelor de la Canal şi de la coloniile de muncă Salcia şi Cernavodă. Aici, ca urmare a unor atrocităţi greu de închipuit, au murit mii de oameni16. După desfiinţarea coloniilor de muncă, „toate persoanele care la data prezentei hotărâri se află internate administrativ vor fi deferite organelor de urmărire penală pentru cercetarea faptelor comise sau vor fi puse în libertate”. Ca singură măsură suplimentară în afara pedepselor penale sau a deciziei de internare în fostele colonii de muncă, MAI
13 Emil Manu, Infernurile noastre. Jurnal de detenţie, Bucureşti, Editura Crater, 1993, p. 60.
14 ASRI, fond D, dosar nr. 10957, f. 66.
15 Ibidem, ff. 13-14.
16 Este greu de estimat numărul total al victimelor, în actualul stadiu al cercetărilor, care totuşi pe ansamblu este de ordinul miilor. Pentru soarta foştilor comandanţi de lagăr anchetaţi în urma crimelor comise, edificator este cazul lui Augustin Albon. Intrat în DGSP cu gradul de căpitan la înfiinţarea acesteia, a fost director al Direcţiei a VI-a (Paza Guvernului). Albon era originar din Turda (fiu al lui Ion şi al Mariei, născut la 22 mai 1910), unde fusese ceaprazar. După intrarea sa în partid, ajunsese în 1945 să lucreze în Siguranţă. La înfiinţarea Canalului, a părăsit DGSP pentru a primi misiunea de a asigura paza unităţilor de muncă de aici. Evocat în numeroase mărturii ale supravieţuitorilor pentru cruzimea sa, a „patentat” un mijloc de tortură specific, denumit „stâlpul infamiei”. Deţinutul legat la acest stâlp era bătut şi batjocorit de gardieni, brigadieri şi deţinuţi. Se afirmă că a omorât mai mulţi deţinuţi la Canal, bătându-i cu lopata sau călcându-i în picioare, călare pe calul său alb. Om scund, solid şi taciturn, obişnuia să se adreseze deţinuţilor: „cu gamela să săpaţi Canalul, bandiţilor!” A fost avansat în 1954 în funcţia de director general al Penitenciarelor, dar la scurtă vreme a fost arestat şi încarcerat la Jilava, fiind, după unele surse, condamnat la 25 de ani de închisoare, din care a executat doi sau trei. După eliberare nu s-a mai întors în Turda, rămânând în Bucureşti, unde a lucrat, până la pensie, ca inspector al croitoriilor CENTROCOOP; Doina Jela, Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste, Bucureşti, Editura Humanitas 2001, pp. 26-27.

urma să stabilească domiciliu obligatoriu pentru cei din închisori şi lagăre care „dovedesc că nu s-au reeducat”17.
Ultima măsură arbitrar-represivă din seria „măsurilor administrative” în sprijinul activităţii Securităţii a fost dispusă prin Decretul 89, emis la 17 februarie 1958 de Prezidiul Marii Adunări Naţionale şi semnat de Gheorghe Stoica, prin care s-a decis că „pot fi stabilite în locuri de muncă anume destinate persoanele care prin faptele lor primejduiesc sau încearcă să primejduiască ordinea de stat, dacă acestea nu constituie infracţiuni”. În baza acestui decret, s-a adoptat în 5 martie 1958 Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 282, prin care erau trimise în „locuri de muncă anume destinate” (în minele de cărbuni) următoarele categorii de persoane: foşti legionari, „de la şefi de garnizoană inclusiv, în sus”, a legionarilor şi a celorlalte elemente care „mai prezintă pericol” după eliberare şi „primejduiesc sau încearcă să primejduiască securitatea statului”, dacă faptele lor nu puteau fi condamnate prin Codul Penal. Comisia care stabilea cine anume urmează să fie trimis la muncă forţată, pe o durată cuprinsă între 2 până la 6 ani era formată din doi adjuncţi ai ministrului de interne şi un adjunct al procurorului general18.
S-a păstrat şi sumarul unui Regulament privitor la primirea, internarea, regimul şi supravegherea în locurile de muncă anume destinate, care arăta că internaţii în astfel de locuri de muncă erau permanent percheziţionaţi, puteau fi pedepsiţi în caz de abateri sau la refuz de hrană, aveau dreptul la pachete şi vizite, într-un regim mai uşor decât cel penitenciar, dar totuşi strict supravegheat19.
Alături de deportări şi stabilirea domiciliului obligatoriu, internarea în lagăre a fost o măsură administrativă cu un efect represiv important. Folosită pe scară largă de Securitate, aceasta a afectat un mare număr de oameni şi, prin caracterul ei arbitrar, a avut un ecou notabil în plan social, în raport cu scopul urmărit de poliţia politică a regimului comunist.
Amploarea internărilor în lagărele de muncă
În 1967-1968, Consiliul Securităţii Statului a documentat trimiterea „în unităţi, colonii şi locuri de muncă obligatorie a unui număr de circa 29 000 persoane”20. Cifra mai poate suporta adăugiri, întrucât chiar un document al Securităţii arăta că „posibilităţile de a stabili în mod cât mai complet şirul abuzurilor şi ilegalităţilor sunt limitate de faptul că în arhivele Securităţii Statului nu se pot identifica multe documente. Din relatările unor ofiţeri ce muncesc în prezent în acest sector rezultă că în anul 1954 fostul şef al Serviciului de evidenţă, colonel Popescu Gheorghe (Gogu)21, în prezent ambasador în Birmania, a ordonat distrugerea fişelor de evidenţă pentru aproximativ 17 000 persoane ce au fost internate administrativ. Ca urmare, dosarele în arhiva Securităţii nu se pot găsi decât cu mari greutăţi”22. Numărul total al celor internaţi în lagăre de muncă poate fi estimat la cel puţin 50 000 victime ale măsurilor administrative utilizate de Securitate, în condiţiile în care numai un dosar de arhivă verificat în 1967-1968 arăta că în perioada 4 ianuarie–26 iunie 1952 s-au emis 118 decizii ale MAI, prin care s-au trimis în lagăre 3963 oameni. Numai în zilele de 3 martie şi 1 aprile 1952 s-a dispus internarea unui număr de 316, respectiv 437 persoane. Practic, aşa cum se arăta în sintezele prezentate Comitetului Central, situaţia scăpase oricărui control, Securitatea dezlănţuind un val de teroare care nu-şi putea justifica amploarea23.
Există date exacte pentru primii ani de funcţionare a acestor măsuri. Astfel, în 1950 au fost trimise în unităţi de muncă 5154 persoane, în 1951 alte 2519, pentru ca în 1952, odată cu organizarea coloniilor de muncă, numărul să crească la 11 913, în vreme ce pentru anii 1953-1954 s-au găsit date privind internarea administrativă a 2491 persoane. S-a mai stabilit că între 1957-1963 au fost trimise în locuri de muncă obligatorii pe o durată de 2 până la 6 ani în baza Decretului 89/1958 alte 3658
17 ASRI, fond D, dosar nr. 10957, f. 15.
18 Ibidem, dosar nr. 7778, vol. XXXVI, f. 68.
19 Ibidem, f. 69.
20 Arhiva Comitetului Ex. al CC, nr. 264/18.02.1972, vol. IV, f. 7.
21 Gogu Popescu a fost numit la înfiinţarea Securităţii, în august 1948, director al Direcţiei a II-a Contrasabotaj. Învăţător, originar din Târgovişte, a organizat bandele de bătăuşi comunişti la alegerile din 1946, în calitatea sa de şef al organizaţiei de partid Dâmboviţa. După îndepărtarea din Securitate a avut parte de o carieră diplomatică, fiind numit ambasador în Birmania şi apoi în Ghana; Doina Jela, op. cit., p. 233 .
22 Arh.C.Ex. al CC, nr. 264/18.02.1972, vol. IV, f. 17.
23 Ibidem, f. 16.

persoane, dintre care 2696 pentru că „au instigat şi au participat la răzmeriţe”, 545 de deţinuţi care „nu au dovedit că s-au reeducat” şi 117 foşti comandanţi legionari24.
În realitate, examinarea dosarelor a arătat cu totul altceva, şi anume că Securitatea a purtat un război necruţător împotriva muncitorilor şi ţăranilor, deci tocmai împotriva categoriilor sociale în numele cărora dezlănţuise lupta de clasă. Din cele 3658 persoane trimise între 1958-1964 la „muncă obligatorie”, îndeosebi în mine, 1899 erau ţărani, 436 muncitori, 207 profesori şi învăţători, 241 funcţionari etc. Dintre ei, 634 nu aveau nici un motiv „la dosar” pentru a suporta această pedeapsă şi nici antecedente penale25. Cea mai numeroasă categorie au constituit-o şi în rândurile „populaţiei” din coloniile de muncă de la Canal şi din Balta Brăilei tot muncitorii şi ţăranii care se împotriveau colectivizării şi impunerii cotelor agricole. Numai din fosta regiune Oltenia, după cum relevau documente găsite în 1967, au fost trimişi în lagăre de muncă 1095 ţărani26, iar o analiză din martie 1968 asupra unui lot martor de 7000 de fişe ale unor persoane internate arată că „măsurile represive au fost îndreptate împotriva a 1355 ţărani, 1570 muncitori şi tehnicieni, 767 învăţători şi profesori, 136 medici, 166 ingineri etc. Din cele 7000 de fişe examinate rezultă că numai 11 persoane sunt foşti industriaşi, 15 moşieri şi 25 foşti poliţişti”27. Securitatea încălcase în mod flagrant principiile pe care declara în ton cu partidul că luptă să le apere, comportându-se ca o armată într-un teritoriu ocupat şi dezvăluind astfel adevăratul caracter al regimului sovieto-comunist.
Trimiterea în lagăr se făcea cu totul arbitrar, nefiind respectate nici măcar formal dispoziţiile privind măsurile administrative, care şi aşa, cum s-a văzut, aveau prevederi care puteau fi interpretate într-un mod larg de către Securitate. Practic, oricine în afara nomenclaturiştilor putea fi trimis în lagăr. Un studiu făcut de Procuratura Generală în anul 1953 descoperise în toate coloniile de muncă deţinuţi numai pe bază de adrese, însoţite de tabele nominale. În martie 1953, în lagărul Peninsula de la Canal, 2293 persoane se aflau numai în baza unor astfel de documente sumare, iar în iulie acelaşi an 1500, Procuratura Generală constatând că aceste persoane sunt „deţinute în mod ilegal”. Opoziţia Securităţii a făcut să nu se poată dispune eliberarea acestora, iar investigaţiile procurorilor în coloniile de muncă au încetat din cauza aceloraşi presiuni28. Abuzurile continuau în privinţa termenelor de internare, care erau depăşite fără ca deţinuţii să fie eliberaţi. La 20 iulie 1953, se aflau în această situaţie 402 deţinuţi din coloniile de muncă de pe cuprinsul României Populare29.
Regimul de exterminare din lagărele de muncă
Abuzuri grave „s-au săvârşit şi în ceea ce priveşte regimul de detenţie, cel alimentar, asistenţa sanitară”, după cum consemna sec un document al Consiliului Securităţii Statului din 196830 cu privire la unităţile şi coloniile de muncă. Le ilustrează pe larg o întreagă literatură memorialistică31. În lagăr „toate erau dificile şi greu de suportat: condiţiile de muncă erau barbare, vânturile năpraznice şi neobosite, hrana insuficientă, cazarea improvizată”32. Bolile făceau ravagii printre „oameni adunaţi de prin toate închisorile politice din ţară, extenuaţi de foamete şi frig, de umezeala acelor saivane în care locuisem, obosiţi de munca epuizantă. Erau anemiaţi, distrofici şi dintre aceştia din urmă au fost destui cei care au alunecat în caşexie33 – ultima fază de slăbire generală a organismului, din care greu se mai putea redresa cineva”34.
Dar poate că cel mai greu de suportat au fost cruzimile absurde pe care oamenii le-au suportat sau la care au fost martori, marcaţi apoi pe tot restul vieţii de cele trăite şi văzute. Exemplele ar putea
24 ASRI, fond D, dosar nr. 7778, vol. 36, ff. 41-42.
25 Arh.C.Ex. al CC, nr. 264/18.02.1972, vol. IV, f. 17.
26 Ibidem, f. 14.
27 Ibidem, f. 17.
28 Ibidem, f. 1.
29 Ibidem, f. 16.
30 Ibidem, p. 18.
31 Vezi retrospectivele bibliografice pe tema Rezistenţa anticomunistă în România, publicate în „Arhivele Totalitarismului” nr. 5 (4)/1994, pp. 244-266, nr. 6 (1)/1995, pp. 250-287, nr. 7 (2)/1995, pp. 202-221, nr. 8 (3)/1995, pp. 237-246, nr. 9 (4)/1995, pp. 203-220, nr. 10 (1)/1996, pp. 215-241, nr. 11-12 (2-3)/1996, pp. 221-233.
32 Cătălin Ropală, Periprava. Memorial din gulagul românesc, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1997, p. 117.
33 Fază în care metabolismul consumă ţesuturile, omul intrând într-o fază de „autodevorare”.
34 Constantin Horujenco, Povestiri din întuneric, Galaţi, Editura Alma, 1997, p. 108.

umple o lungă monografie. Ele au fost consemnate şi de rapoartele în urma unor controale făcute în coloniile de muncă în anul 1953, când Procuratura Generală a investigat mai multe crime petrecute în acestea. Scene de o violenţă excesivă care s-au petrecut în lagăre au avut darul să impresioneze şi au influenţat probabil decizia de închidere a lor în 1954. Chiar documente ale Securităţii relevă crizimi deosebite petrecute aici. Numai în luna ianuarie a anului 1953 au murit în coloniile de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră un număr de 133 deţinuţi, potrivit evidenţelor fostei poliţii secrete. Cele mai multe decese s-au înregistrat la coloniile Peninsula şi Poarta Albă (46, respectiv 30)35.
În coloniile de muncă se practica pe scară largă bătaia, încarcerarea pe termen lung, utilizarea la munci grele a deţinuţilor bolnavi, iar raţiile de hrană neândestulătoare au făcut ca moartea multora să fie cauzată pur şi simplu de foame şi istovire. Dacă tratamentul inuman aplicat deţinuţilor în lagărele din România a caracterizat universul concentraţionar ca şi în celelalte state ale blocului sovietic, în unele perioade, în anumite locuri de detenţie, regăsim puternice accente de sadism în aplicarea acestui tratament. Ca urmare, la multe dintre lagărele Canalului Dunăre-Marea Neagră se înregistra în 1952 o medie a mortalităţii de peste 30 de deţinuţi pe lună36, iar între aceştia unii îşi găseau sfârşitul în chinuri care, dacă nu ar fi consemnate chiar de documente ale Securităţii, ar fi greu de imaginat. Astfel, după 15 zile de carceră, un deţinut a fost dus la infirmerie cu ambele picioare cangrenate, pentru că fusese legat cu lanţuri peste „cizmele de cauciuc ce le avea în picioare. Când a fost adus la infirmerie şi i s-au tras cizmele, i s-a dezlipit şi talpa picioarelor, care putrezise”. Medicul coloniei penitenciare i-a făcut trimitere pentru Spitalul din Cernavodă, dar comandantul nu a aprobat-o. Deţinutul, un tânăr de 23 de ani, a murit în chinuri cumplite după 11 zile, în infirmeria lagărului37.
În sadismul lor, unii comandanţi de lagăr obişuiau să se distreze, punându-i la cele mai grele munci pe epileptici şi distrofici, sau scoţându-i la muncă în ger, desculţi şi numai în cămăşi. Neîndeplinirea normelor de muncă era sancţionată cu muncă neîntreruptă fără hrană timp de 24 de ore, urmată de carceră. Unii deţinuţi au fost bătuţi până la desfigurare, rămânând infirmi pe viaţă. Un proces verbal din arhivele fostei Securităţi consemna depoziţia unui deţinut maltratat din colonia de muncă de la Cernavodă: „în luna decembrie 1952, fiind grav bolnav, am primit de la infirmerie un bilet de scutire şi am fost întors la dormitor. Caporalul care făcea de serviciu m-a scos însă afară în pumni şi picioare, umplându-mă de sânge şi m-a dus la comandant. Acesta m-a bătut până am leşinat. După ce m-am trezit din leşin, mi-a luat mantaua şi m-a pedepsit să muncesc fără mâncare şi odihnă 36 de ore. Am fost trimis la muncă, dar eu i-am spus caporalului că nu pot lucra. El a pus trei deţinuţi să mă arunce în Dunăre, apoi m-a bătut cu o lopată, m-a legat cu lanţuri şi m-a dus din nou la comandant. Acesta m-a pedepsit cu trei luni de carceră. După 42 de zile am fost scos şi dus la infirmerie. Comandantul m-a văzut acolo şi mi-a spus: ai să te întorci în carceră şi ai să stai acolo până mori. Atunci am încercat să mă sinucid, tăindu-mi venele cu o lamă. Pentru asta, comandantul l-a pus pe un deţinut să mă bată cu picioarele în testicole şi în gură, nenorocindu-mă pe viaţă şi desfigurându-mă”. Deţinutul a fost băgat din nou la carceră, dar a fost salvat de ofiţeri superiori veniţi în inspecţie la colonia penitenciară, care au mai găsit de la Cernavodă alţi şase deţinuţi morţi, care continuau să fie ţinuţi în carcerele lagărului, pentru că, după cum declara comandantului acestuia, nu şi-au încheiat pedeapsa38.
Rapoartele făcute în împrejurările anchetelor din 1953 în coloniile de muncă de la Canal şi din Balta Brăilei de către medici deţinuţi sunt relevante asupra ravagiilor pe care frigul şi foamea le provoca, decimându-i pe deţinuţi în special în lunile de iarnă. „Deţinutul a fost adus pe targă din carceră, fără cunoştinţă, cu respiraţia foarte rară, fără puls aproape şi, cu toate îngrijirile ce i-am dat la infirmerie (injecţii de camfor şi cofeină), după ½ oră a încetat din viaţă. Era în evidenţă cu distrofie şi în diferite rânduri fusese scutit de muncă de către serviciul medical. Nu a fost adus la vizita medicală înainte de a fi încarcerat şi nici nu am fost chemaţi spre a-l vizita la carceră, în tot timpul în care a fost încarcerat”. Un alt deţinut „a încetat din viaţă chiar în cabinetul de consultaţii al infirmeriei, în timp ce abia îi făcusem injecţii de cofeină şi camfor. Nu am fost chemaţi de a-l vizita înainte de a-l încarcera şi nici nu a fost vizitat de noi acolo. (…)
35 ASRI, fond D, dosar nr. 10971, ff. 15-20.
36 Ibidem, ff. 177-180.
37 Ibidem, ff. 3-11, Referat întocmit de lt.maj. Munteanu Horia, la 15 iunie 1953 şi ff. 33-35, declaraţia medicului Gheorghe Munteanu.
38 Ibidem, f. 31.

Citeste si articolele:

Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

3 Responses to “Lagarele de munca in comunism”

  1. Lagarele de munca in comunism (II) | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 2nd, 2018 at 20:19

    […] Analiza dictaturii comuniste (LVII) […]

  2. Deportarile si dislocarile de populatii in Romania comunista (II) | A șaptea dimensiune says:

    august 12th, 2019 at 20:48

    […] Analiza dictaturii comuniste (LVII) […]

  3. Deportarile si dislocarile de populatii in Romania comunista | A șaptea dimensiune says:

    august 13th, 2019 at 8:10

    […] Analiza dictaturii comuniste (LVII) […]

Adauga un comentariu