„Reeducarea” de la Pitesti si Gherla (IV)
marți, iunie 30, 2009 12:05„Reeducarea” de la Piteşti şi Gherla (1949-1951)
… pe jos văitându-se. Am întrebat ce se întâmplă aici şi mi s-a spus că nu se ştie pentru că nu se dă voie să se ştie. Se băteau legionarii între ei. Erau schingiuiţi ca să spună cine din sat sau localitatea respectivă a fost legionar şi acela ca să scape de bătaie spunea pe cine îi venea în minte, chiar dacă nu fusese. Am luat măsuri interzicând din momentul acela să se mai practice asemenea metode. Imediat ofiţerul a şi plecat la Bucureşti să raporteze despre amestecul meu în această acţiune. La Bucureşti, [Tudor] Sepeanu mi-a atras atenţia că nu este cazul să mă amestec că aceasta este o acţiune mare pe care o conduce direct tovarăşul ministru adjunct Pintilie. Eu i-am raportat colonelului [Ioan] Baciu85 despre cele întâmplate, că se omoară oamenii între ei, lucruri de care şi el ştia că se practică şi la Piteşti şi în coloniile de muncă, dar că şi lui îi spusese Sepeanu să nu se bage în asemenea probleme. În 1951, se apropia de sfârşit, ce fusese de aflat se aflase, iar tov. Pintilie a dat ordin să se termine”86. Relevantă este în acest sens şi concluzia comisiei de anchetă din anii 1967-1968, referitoare la dosarul ,,reeducării”: ,,În ancheta penală şi judiciară din acest dosar nu s-a urmărit stabilirea acelor cadre MAI care au avut cunoştinţă şi au contribuit la săvârşirea atrocităţilor de mai sus”87. Mai mult, într-o notă din 28 iunie 1968, adresată Consiliului Securităţii Statului, semnată de locotenent colonelul Nicolae Diaconu şi maiorul Gheorghe Mateuţ, se preciza foarte clar că acţiunea de ,,reeducare” din penitenciarele Piteşti şi Gherla era cunoscută de ,,fosta conducere a Ministerului Afacerilor Interne şi în primul rând de Pintilie Gheorghe şi Nicolschi Alexandru, care au patronat şi condus de fapt această acţiune”88. Într-un referat redactat la 1 februarie 1971, privind activitatea desfăşurată de colonelul Tudor Sepeanu în cadrul acţiunii de ,,reeducare” din anii 1950, trimis de Ion Stănescu, preşedintele Consiliului Securităţii Statului lui Emil Bodnăraş, la acea dată vicepreşedintele Consiliului de Stat, se menţiona: ,,Apreciem ca neechitabil [faţă de condamnarea lui Teodor Sepeanu] faptul de a nu fi fost tras la răspundere penală şi Pintilie Gheorghe, autorul moral şi material al introducerii şi aplicării metodelor ce s-au practicat de deţinuţii legionari în penitenciare”89.
Analiza documentelor accesibile până în acest moment evidenţiază faptul că acţiunea de ,,reeducare” din perioada 1949-1951, desfăşurată în penitenciarele Piteşti şi Gherla, nu a fost o „activitate criminală a unor bande de legionari, dusă în penitenciare datorită lipsei de vigilenţă şi a neglijenţei criminale din partea unor organe ale penitenciarelor respective”90, cum se menţiona în concluziile anchetei oficiale din luna septembrie 1954. Persoane importante91 din conducerea unor instituţii din cadrul Ministerului de Interne – Securitate, Direcţia Generală a Penitenciarelor – nu numai că au cunoscut, ci au fost direct implicaţi în fenomenul ,,reeducării”. Cu siguranţă, deschiderea totală a arhivelor92, va permite cunoaşterea şi studierea rolului jucat de persoanele aflate la conducerea Ministerului de Interne în cadrul acţiunii de ,,reeducare” de la începutul anilor 1950.
85 S-a născut la 20 februarie 1913 la Corabia, absolvent a 5 clase primare, a lucrat ca ospătar la diferite resturante din Bucureşti şi Braşov. În luna noiembrie 1944, s-a înscris în Partidul Comunist, fiind numit, în 1947, prefect al judeţului Braşov. La 1 septembrie 1949 a fost încadrat în M.A.I. cu gradul de colonel, fiind numit director general al Direcţiei Generale a Penitenciarelor. A deţinut această funcţie până la 15 aprilie 1954; AANP, dosar 43.
86 ASRI, fond D, dosar 10.844, vol. 3, ff. 62; 90-91.
87 Ibidem, vol 2, f. 56.
88 ACNSAS, fond D, dosar 19, vol. 1, f. 128.
89 Ibidem, vol 2, f. 55.
90 ASRI, fond P, dosar 26979, vol. 11, f. 229.
91 Generalul Alexandru Nicolschi, director general adjunct în Direcţia Generală a Securităţii, a fost considerat de mai mulţi istorici că ar fi fost conducătorul din umbră al acţiunii de ,,reeducare”. Rămâne ca cercetările ulterioare, bazate pe documente de arhivă, inaccesibile până în acest moment, să confirme sau să infirme această ipoteză. Printre cei care-l incriminează, folosind, în special, lucrări cu caracter memorialistic sunt istorici de prestigiu ca Dennis Deletant şi Marius Oprea; Dennis Deletant, op.cit., p. 157; Marius Oprea, op.cit., p. 566.
92 Esenţiale pentru a cunoaşte gradul de implicare a unor personaje din ierarhia superioară a Ministerului de Interne din acea perioadă în acţiunea de ,,reeducare“ sunt atât rapoartele şi informările întocmite de Grupa / Biroul Operativ din închisorile Piteşti şi Gherla, cât şi sintezele realizate pe baza acestora de conducerea Serviciul Inspecţii din penitenciare, instituţia care a supervizat desfăşurarea ,,reeducării”. Cel mai probabil, aceste documente se găsesc în arhiva Biroului ,,K”, organism însărcinat cu activitatea de contrainformaţii din penitenciare.
Internarea în lagăre de muncă
În numeroase cazuri, ofiţerii Securităţii nu reuşeau, cu toate eforturile, să adune dovezi pentru condamnarea celor suspectaţi prin simpla lor apartenenţă la categorii sociale socotite „duşmănoase”. Întrucât nu puteau fi luate măsuri represive împotriva lor în baza Codului Penal sau a unor legi publice, iar deportarea şi fixarea domiciliului obligatoriu erau considerate a nu anihila potenţialul pericol reprezentat pentru regim de persoanele respective, s-a trecut la elaborarea unui complex de legi cu caracter secret care să reglementeze un nou tip de detenţie, pentru care nu era necesară pronunţarea unei sentinţe penale.
Astfel au apărut pe teritoriul României numeroase lagăre numite în timp şi în funcţie de tipul lor de organizare unităţi, colonii şi batalioane de muncă. Decizia de înfiinţare a acestora a fost luată, după cum arăta Teohari Georgescu în cuvântul său1 în faţa şefilor din DGSP şi a directorilor Regionalelor de Securitate în 28 februarie 1950, la nivelul conducerii partidului comunist: „Am spus că nu putem trimite în Justiţie elementele contra cărora nu avem fapte concrete, dovezi. Sigur că aici nu poate fi vorba decât de o lipsă a noastră. Partidul nostru şi Guvernul, în grija pe care o are de a asigura buna desfăşurare a muncii în ţara noastră, a tuturor oamenilor cinstiţi, sa gândit să dea pentru organele noastre posibilitatea ca acele elemente care nu puteau fi încadrate în texte de lege, ca acelea din cod[ul penal, pentru că] aşa cum spunea un tovarăş, nu aveam dovezile concrete, sa venit cu o lege care permite Ministerului nostru ridicarea tuturor acelor care agită, care duc activitatea duşmănoasă, care duc activitatea împotriva regimului nostru şi care nu se încadrează în texte de lege, dar duc această activitate. Săi trimitem să se obişnuiască cu o muncă, cu o altă viaţă”.
Legea la care făcea referire Teohari Georgescu era Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale2, care a fost emis în urma analizării unei Hotărâri a Consiliului de Miniştri din ziua precedentă şi semnat de preşedintele C.I. Parhon. Acesta a dus la înfiinţarea unităţilor de muncă, instrumente „pentru reeducarea elementelor duşmănoase RPR şi în vederea pregătirii şi încadrării lor pentru viaţa socială în condiţiunile democraţiei populare şi construirii socialismului”. În aceste unităţi erau trimişi, pe lângă foştii deţinuţi politici în legătură cu care Securitatea considera că „la expirarea pedepsei nu se dovedesc a fi reeducaţi”, „acei care prin faptele sau manifestările lor, direct sau indirect, primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul de democraţie populară, îngreunează sau încearcă să îngreuneze construirea socialismului în RPR, precum şi acei care, în acelaşi mod, defăimează puterea de stat sau organele sale, dacă aceste fapte nu constituiesc sau nu pot constitui, prin analogie, infracţiuni”. Trimiterea în unităţile de muncă era dispusă prin decizii ale MAI, pe o durată de minimum 6 luni, până la 2 ani. Ea putea fi redusă „în raport cu rezultatele reeducării” (ceea ce nu s-a întâmplat), sau prelungită, fără a putea depăşi 5 ani. Părăsirea unităţilor de muncă „fără autorizaţie scrisă prealabilă” se pedepsea cu închisoare corecţională de la 6 luni la 5 ani (mai mare decât cea prevăzută în Codul Penal pentru evadarea din penitenciar, care era între 3 şi 6 luni).
S-a hotărât, pentru coordonarea acţiunilor represive prevăzute de Decretul 6, crearea unei Direcţii a Unităţilor de Muncă în cadrul Ministerului Afacerilor Interne. Prin Decretul 60 din 10 martie 19503 se stabilea ca organizarea unităţilor de muncă să se facă prin decizia Ministrului MAI (anterior, aceasta cădea în sarcina Consiliului de Miniştri). În martie 1950, în funcţia de director general al Unităţilor de Muncă (şi totodată director general adjunct al Direcţiei Recrutării şi Repartizării Forţei de Muncă) a fost numit Ilie Bădică4.
Problema unor pedepse suplimentare faţă de cele aplicate prin sentinţe penale opozanţilor regimului preocupase de mai multă vreme Securitatea. În 1949, deci înainte de introducerea măsurilor aşa-zis admnistrative prin Decretul 6, se dispusese ca deţinuţii politici cu pedepse de peste un an, după expirarea acestora, să fie „depuşi” de către penitenciare „la organele judeţene de Securitate”. Aici, în cazul unui aviz negativ privind eliberarea, se stabilea să fie trimişi la muncă în mine şi se alegeau cu
1 ASRI, fond D, dosar nr. 10090, ff. 80-90.
2 Ibidem, dosar nr. 10957, ff.1-2.
3 Ibidem, f. 3.
4 Născut în 1913, eliberat din această funcţie în 31 martie 1966, când a fost numit la conducerea Direcţiei Generale a Rezervelor Statului (până la 4 iulie 1975). Vezi Ion Bălan, op. cit., pp. 98-99.
grijă „zonele unde vor fi trimişi cei cărora le expiră pedeapsa şi nu prezintă garanţie”5. Din ianuarie 1950 situaţia era mult schimbată: Securitatea avea la îndemână un instrument represiv extrem de eficient, întrucât termenii generali folosiţi pentru a desemna categoria celor ce puteau fi internaţi în lagăre lăsa loc interpretărilor adecvate poliţiei politice şi nu a ezitat să îl pună deândată în practică.
Prin Ordinul 100 al Direcţiei Cabinet din 3 aprilie 19506 din Securitatea Poporului, semnat de directorul general Pintilie Gheorghe, se dezvoltau şi se interpretau prevederile Decretului 6, în acord cu teza „ascuţirii luptei de clasă”. Se arăta că „duşmanul de clasă din ţara noastră, fabricanţii şi moşierii expropriaţi, bancherii şi marii negustori, elemente deblocate şi epurate din aparatul de stat şi chiaburii, slugi ale imperialismului, caută prin orice fel de mijoace ca: zvonuri alarmiste, injurii, manifestări rasiale şi şovine, instigări, misticism religios, mergând până la acte de teroare, sabotaj, diversiune, să creeze agitaţie, să alarmeze populaţia, să îndemne la nesupunere, să împiedice construirea socialismului”. Tocmai de aceea, „în dezvoltarea art. 1 din Decret”, se precizau care „vor fi categoriile de cetăţeni care vor intra în obiectivele Securităţii cu propuneri de a fi trimişi în unităţi de muncă”.
Fireşte, era vizat „duşmanul de clasă”, aşa cum era definit în preambulul Ordinului 100. Intrau în atenţia organelor represive cei care „lansează sau răspândesc zvonuri alarmiste tendenţioase, duşmănoase, ascultă şi difuzează propaganda deşănţată a posturilor de radio imperialiste, toţi cei care aduc injurii PMR, conducătorilor săi”, ca şi URSS-ului şi lui Stalin. De asemenea, erau pasibili de internarea în lagăr cei ce frecventează „bibliotecile, concertele şi în general manifestările propagandistice ale legaţiilor imperialiste” sau întreţin legături cu funcţionarii lor şi familiile acestora, instigatorii la „manifestări rasiale şi şovine” şi la nesupunere şi neexecutare „în contra măsurilor guvernului”. Astfel, denigrarea sau împotrivirea la colectivizare, colectări, planurile de însămânţări şi comasări, prozelitismul religios, transmiterea de ştiri „tendenţioase, alarmiste, duşmănoase prin corespondenţă internă sau externă” atrăgea trimiterea în lagăr. Aceeaşi măsură privea şi „elemente cu un trecut reacţionar cunoscut sau foştii exploatatori care ocupă încă în producţie posturi de răspundere” care dovedeau „delăsare gravă, nejustificată prin incapacitatea lor profesională”. În privinţa modului de lucru, Pintilie Gheorghe arăta că Direcţia Generală a Securităţii Poporului va dispune prin decizie internarea în unităţi de muncă a persoanelor de mai sus depistate de Direcţiile Regionale din teritoriu7.
Până în 1952, procedura de mai sus a fost utilizată, în conformitate cu „măsurile administrative” dispuse prin Decretul 6, pentru alimentarea „unităţilor de muncă” de la Canalul Dunăre-Marea Neagră şi din Balta Brăilei, dar şi de pe alte şantiere din ţară cu forţa de muncă gratuită a „duşmanilor poporului”, Securitatea răspunzând cu dărnicie tuturor solicitărilor. Audiat la Comitetul Central în 1968, Ilie Bădică, fostul director al Direcţiei Generale a Unităţilor de Muncă din MAI, avea să declare: „Arestările acestor deţinuţi se făceau după nevoi şi în special după nevoile Canalului Dunăre-Marea Neagră. Dacă la Canal trebuiau 5000 de oameni, tovarăşul Hosu, directorul general al Canalului, dădea telefon la tov. Teohari şi apoi intra în funcţiune aparatul colonelului Dulgheru, de la Direcţia de Anchete, care împarte sarcinile, stabilind ce număr de deţinuţi să aducă fiecare Regiune. Ştiu acestea pentru că lagărul de la Rahova [de triere a deţinuţilor – n.n] era anunţat dinainte să se ducă cu dubele la gară, să aştepte trenul x din regiunea y, adică arestările se făceau după nevoile Canalului şi nu după vina anumitor elemente duşmănoase regimului”8.
În 12 august 1952, sistemul măsurilor administrative, care îşi probase eficienţa pe parcursul a doi ani, a fost unificat şi amplificat printr-o Hotărâre pentru înfiinţarea coloniilor de muncă, a domiciliului obligatoriu şi a batalioanelor de muncă a Consiliului de Miniştri, cu nr. 1554. În capitolul 1 al textului, se arăta că măsura este dictată de „rezistenţa tot mai activă a elementelor duşmănoase şi [de] faptul că acestea încearcă încontinuu să saboteze în mod organizat măsurile Guvernului şi Partidului”, pentru „a uşura supravegherea activităţii elementelor duşmănoase”. Acestea urmau să fie trimise „la munca de utilitate socială”, într-o amplă acţiune a Securităţii de curăţare a celor mai importante „centre vitale ale ţării”, prin „internarea administrativă pentru efectuarea muncii obligatorii”. Măsura era definită drept „excepţională” şi provizorie”, în scopul ei organizându-se
5 ASRI, fond D, dosar nr. 10089, f. 187.
6 Ibidem, dosar nr. 7778, vol. XXXVI, ff. 64-65.
7 Ibidem.
8 Ion Bălan, op. cit., pp. 98-99.
„colonii de muncă, domiciliu obligatoriu şi batalioane de muncă”9. Acest complex de măsuri care a reinstaurat în România atmosfera de teroare a marilor valuri de arestări din anii 1948-1950 a fost probabil gândit nu numai ca o amplă acţiune represivă, ci şi spre a demonstra fermitatea conducerii de partid, în contextul celor două mari evenimente social-politice ale anului: reforma bănească, resimţită de majoritatea populaţiei ca o decizie administrativă de confiscare a lichidităţilor financiare şi „devierea de dreapta”, soldată cu arestarea „troicii” Pauker-Luca-Teohari, care a provocat un adevărat cutremur în masa largă a membrilor de rând ai partidului.
În conformitate cu HCM 1554/1952, puteau fi reţinuţi şi internaţi în colonii de muncă cei socotiţi că, „direct sau indirect, primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul de democraţie populară, îngreunează sau încearcă să îngreuneze construirea socialismului în RPR, precum şi acei care, în acelaşi mod, defăimează puterea de stat sau organele sale, dacă aceste fapte nu constituiesc sau nu pot constitui prin analogie infracţiuni”10. În această largă categorie erau înscrişi toţi cei enumeraţi în Ordinul 100 al directorului general al Securităţii Poporului din 3 aprilie 1950, începând cu colportorii de zvonuri şi încheind cu cei ce vizitează bibliotecile legaţiilor occidentale la Bucureşti. Se prelua chiar ad-litteram formularea dată de Pintilie documentului analizat mai sus, adăugându-se însă şi alte categorii susceptibile de a fi trimise la muncă forţată în lagăre, „cadrele active ale fostelor grupuri şi partide moşiereşti”, fiind incluse aici, alături de duşmanii tradiţionali ai comuniştilor, activiştii sionişti, ca şi membrii grupării politice social-democrate a lui Titel Petrescu, sau foştii tovarăşi de drum ai comuniştilor, liberalii lui Gheorghe Tătărăscu şi Petre Bejan11. Mai luau calea lagărelor „vechea agentură a fostului (SSI), vechea agentură a Marelui Stat Major, a Siguranţei, Poliţiei” (cei care nu fuseseră încă arestaţi)12, foştii condamnaţi pentru sabotaj, speculă şi trecere frauduloasă de frontieră, chiaburii care „sabotează măsurile luate de guvern”, frontieriştii”, rudele celor fugiţi peste graniţă înainte şi după 1945 (tată şi copii majori bărbaţi), „condamnaţii pentru infracţiuni împotriva securităţii RPR care la expirarea executării pedepsei, prin comportarea lor nu prezintă încredere de a fi folositori societăţii”.
Laolaltă cu toţi aceştia, erau trimişi în coloniile de muncă „recidiviştii de drept comun care au mai mult de 3 condamnări şi care reprezintă un pericol pentru liniştea şi asigurarea avutului oamenilor muncii”. După cum relevă mărturiile supravieţuitorilor, din rândurile acestora din urmă aveau să fie recrutaţi majoritatea brigadierilor şi a şefilor de baracă, personaje care sporeau atmosfera de teroare în rândul deţinuţilor politici prin comportamentul lor brutal, încurajat de paza lagărelor: „Baraca nr. 6 e considerată de toată lumea drept un loc de penitenţă sporită. Nu pentru că aici e mai puţină căldură sau mai puţină ventilaţie. Cei 100 de oameni câţi încap în cele trei etaje de paturi produc cu propriile lor corpuri energia lor calorică necesară, iar aerisirea se mai face şi prin pereţii de scândură. Încăperea de la intrare, căreia deţinuţii îi spun lavabou, are acoperişul spart şi acolo plouă ca la un adevărat duş. Alta este însă cauza pentru care i se spune acestei barăci stereotipe purgatoriul nr. 6. Aici sunt cazaţi şi criminalii de drept comun condamnaţi la muncă silnică pe viaţă, figuri sinistre ce nu mai au nimic de pierdut, gata oricând să te înjunghie dacă îi superi cu ceva. În baracă ne-a primit şeful de cameră,
9 ASRI, fond D, dosar nr. 10957, f. 8.
10 Ibidem, f. 25.
11 Trimiterea în lagăr a membrilor a fost precedată de arestarea liderilor. Titel Petrescu a fost arestat în noaptea de 6 spre 7 mai 1948. Arestarea sa „a surprins mult conducerea titelistă. Aceasta spera că lipsa de activitate publică a PSDI va înlătura arestările şi va aduce cel mult o dizolvare a partidului. Imediat ce au aflat, o parte dintre cei rămaşi în libertate au avut o consfătuire în grădina Cişmigiu (le era teamă de a se întâlni la sediu)”; ASRI, fond D, dosar nr. 2108, f. 474. Vezi şi Cartea Albă a Securiăţii…, I, p. 455. Ca o ironie a sorţii, la această întâlnire de taină participa şi Gheorghe Cristescu, primul secretar al Partidului Comunist Român… La rândul lor, cu toate eforturile şi compromisurile făcute, nici Gheorghe Tătărescu şi nici Petre Bejan (care candidase pe liste la alegerile din martie 1948 în fruntea formaţiunii sale pseudo-liberale şi susţinuse actul de naţionalizare din 11 iunie 1948) nu au scăpat de rigorile detenţiei comuniste; Şerban Rădulescu-Zoner, Gheorghe Cliveti, Gheorghe Onişoru, Dumitru Şandru, Apostol Stan, Istoria Partidului Naţional Liberal, Bucureşti, Editura All, 2000, pp. 289-291.
12 În 1952, când era acuzat că nu respectase linia partidului, menţinând în funcţie vechi cadre şi întârziind arestarea foştilor poliţişti sau ofiţeri de informaţii, Teohari Georgescu se apăra afirmând: „În ce măsură am aplicat linia Partidului, se poate judeca după următoarea situaţie: în 1951 a trecut la Ministerul de Interne Serviciul de Contrainformaţii al Armatei. Acest serviciu avea peste 1000 de oameni. Odată cu trecerea la Interne, din aceşti 1000 peste 600 au fost arestaţi ca elemente vechi, în frunte cu fostul şef al serviciului, colonelul Evulescu”; ASRI, fond P, vol. XXII, f. 218.
Citeste si articolele:
Lagarele de munca in comunism | A șaptea dimensiune says:
septembrie 2nd, 2018 at 20:17
[…] Analiza dictaturii comuniste (LVI) […]