Nicolae Ceausescu, tatucul nepotismului de partid si de stat

joi, martie 19, 2009 18:36
Posted in category Dictatura comunistă

Ceausescu, tatucul nepotismului de partid si de statCriza structurală şi declinul ideologic

În afară de Nicolae, Elena şi Nicu, alţi membri ai „tribului” prezidenţial erau plasaţi în poziţii cheie: unul dintre fraţii secretarului general, generalul locotenent Ilie Ceauşescu, a fost numit ministru adjunct al apărării şi secretar al Consiliului Politic Superior al Armatei în 1983; un alt frate, Nicolae A. Ceauşescu, era general locotenent în Ministerul de Interne şi şef al Secţiei de Cadre (nu trebuie uitat faptul că Elena Ceauşescu era preşedinta Comisiei de Cadre a Comitetului Central al PCR); al treilea frate, Ion Ceauşescu, era ministru secretar de stat la Comitetul de Stat al Planificării; Marin, alt frate, deţinea un post în comerţul exterior; Florea, tot frate, făcea parte din personalul ziarului „Scânteia”; o soră a deţinut postul de ministru adjunct al educaţiei până când soţul ei, Vasile Bărbulescu, de asemenea membru al Comitetului Central, a devenit prim-secretar de partid al judeţului Olt în 1983. Fratele Elenei Ceauşescu, Gheorghe Petrescu, era vicepreşedinte al Uniunii Generale a Sindicatelor, membru al Comitetului Central, al Consiliului de Stat şi al Biroului Executiv al Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste263. Mai mult, la vremea respectivă era binecunoscut faptul că Ceauşescu îi promova pe cei din satul său natal, Scorniceşti, din judeţul Olt.
Indicaţiile, ameninţările şi încercările de a amăgi clasa muncitoare eclipsau sindromul declinului care aducea aminte în mod frapant de ultimii ani la putere ai lui Mátyás Rákosi în Ungaria vecină, în perioada 1955-1956. În loc să sporească autoritatea partidului, legitimitatea mitologică a lui Ceauşescu şi carisma sa falsă erau o sursă de insubordonare. Securitatea era una dintre cele mai puternice forţe de poliţie politică din lumea comunistă, dar erau semne că până şi în interiorul acestei gărzi pretoriene existau tendinţe centrifuge264. Şefii Securităţii erau prea bine informaţi cu privire la potenţialul exploziv acumulat de populaţie pentru a miza totul pe familia conducătoare.
Conformismul ideologic era mai degrabă o perdea de fum decât o adevărată piatră de temelie a vieţii culturale româneşti. Deşi intelighenţia nu a reuşit să dezvolte o conştiinţă critică şi să catalizeze lupta antitotalitară, nu este corect ca intelighenţia română să fie acuzată pentru pasivitate fără a se lua în considerare: (a) originile ei istorice şi sociale; (b) sacrificarea ei imediat după preluarea puterii de către comunişti; şi (c) profilul ei psihosocial265.
Transformând necesitatea în virtute, mulţi intelectuali români şi-au raţionalizat obedienţa pretinzând că supunerea lor politică a reprezentat tributul plătit pentru o mai mare libertate artistică şi invocând în mod convenabil „realismul politic”. Înrobită şi coruptă, intelighenţia a fost suficient de naivă pentru a spera că va împărţi puterea cu Conducătorul. Încă o dată, intelectualii au fost păcăliţi (aşa cum fuseseră în 1956, atunci când nu au reuşit să urmeze drumul deschis de intelectualii reformişti din Ungaria şi Polonia)266.
Trebuie amintit faptul că, cel puţin până la „tezele” din iulie 1971 ale lui Ceauşescu, inspirate de revoluţia culturală chineză, naţionalismul şi ceea ce era perceput ca o îmbucurătoare renaştere a patriotismului au blocat orice reglare serioasă de conturi cu staliniştii. Deziluzia care a urmat ofensivei neostaliniste de după 1971 a fost, în plus, o problemă individuală: în general, intelectualii români erau lipsiţi de credibilitate. Prea puţini dintre ei îndrăzniseră să ceară o reformă integrală a sistemului. În orice caz, protestele intelectualilor nu erau ascultate din moment ce lipsa de speranţă şi teama tindeau să împiedice
263 Cu privire la structura elitei PCR şi impactul clanului Ceauşescu, vezi René Al. de Flers, Vladimir Socor, The RCP’s New Central Committee. Changes and Political Trends, în „Radio Free Europe. Background Report”, nr. 6, 11 ianuarie 1986; René de Flers, Socialism in One Family, în „Survey”, vol. 28, nr. 4, iarna 1984, pp. 165-174.
264 René de Flers, Are There Problems in the Secret Service?, în „Radio Free Europe. Romanian Situation Report”, nr. 4, 22 februarie 1985, pp. 25-27.
265 În eseul său citat mai sus, Dorin Tudoran tratează pe larg aceste probleme, oferind o tulburătoare descriere a frământărilor intelectualilor români.
266 Pentru tulburările din mediile intelectuale din 1956, vezi Paul E. Zinner, National Communism and Popular Revolt in Eastern Europe. A Selection of Documents on Events in Poland and Hungary, February-November 1956, New York, Columbia University Press, 1956.

orice tentaţie spre insubordonare. Propaganda de partid condamna veninos orice formă de protest sub pretextul că acestea dădeau apă la moară „duşmanilor” ţării: „imperialiştii” occidentali, ideologii antiromâni maghiari şi sovietici sau politicienii exilaţi ai vechiului regim. Şovinismul era unul dintre mecanismele favorite utilizate de fanaticii „idelogiei românismului” pentru a-i compromite şi reduce la tăcere pe criticii declaraţi ai dictaturii.
Situaţia grea a întregii populaţii a României – şi nu numai a anumitor grupuri etnice, religioase sau profesionale – provenea direct din absolutismul lui Ceauşescu şi din încrederea sa într-un model politic şi economic anacronic. Dialectica şovinismului şi iredentismului a fost exacerbată de neputinţa lui Ceauşescu de a rezolva vreuna dintre problemele politice într-adevăr delicate.
Întâlnirea lui Ceauşescu din august 1983 cu activiştii de partid şi cu intelectualii în staţiunea Mangalia, de pe coasta Mării Negre, a fost percepută în general ca un sindrom al declinului, preşedintele şi soţia sa ocolind şi nesocotind canalele tradiţionale de partid. Directivele „vizionare” ale secretarului general erau proclamate ca fiind punctul de vedere sacrosanct al partidului, adevărul ultim. Supravieţuitorii grupului aparatului de partid s-au agăţat de poziţiile lor de nomenclaturişti, fantome ale gloriei lor apuse, actori şi, în acelaşi timp, spectatori ai acestei nevroze naţionale.
Intelectualii au fost somaţi să se conformeze dogmelor reînviate ale „realismului socialist”, pentru că realitatea nu era ceea ce percepea artistul, ci ceea ce partidul decidea că trebuia să fie: „Avem nevoie ca arta, avem nevoie ca industria cinematografică şi teatrele să zugrăvească esenţa şi modelul omului pe care vrem să-l făurim! Chiar dacă uneori trebuie să înfrumuseţăm vreun erou, este bine ca el să devină un exemplu, pentru ca tinerii să înţeleagă şi să ştie că aşa ar trebui să fie!”267.
Naţionalismul exacerbat a reprezentat fundamentul ceauşismului. Excesele naţionaliste ale regimului nu puteau fi criticate fără riscul de a atrage acuzaţii veninoase de „antipatriotism”268. În acelaşi timp, nepotismul practicat pe larg de către regimul Ceauşescu a fost primul experiment european de socialism dinastic. Socialismul dinastic al lui Ceauşescu – denumit oficial „societatea socialistă multilateral dezvoltată” – a fost o combinaţie de rituri politice bizantine, tehnică stalinistă de manipulare şi fantasme resentimentare care aminteau de unele tiranii din Lumea a Treia. Spre îngrijorarea altor lideri comunişti din blocul sovietic, „Conducătorul” de la Bucureşti practica propria-i versiune de socialism, în care individul era sacrificat în beneficiul partidului şi pentru a potoli setea de putere a detestatei familii domnitoare.
267 Vezi Speech by Nicolae Ceauşescu at the Working Meeting on Organizational and Political-Educational Activities (ţinută la Mangalia pe data de 4 august 1983), FBIS, în „Eastern Europe”, 9 august 1983, p. H11.
268 Pentru o abordare pătrunzătoare a ceauşismului, vezi Trond Gilberg, Nationalism and Communism in Romania. The Rise and Fall of Ceausescu’s Personal Dictatorship, Boulder, Colo., Westview Press, 1990, pp. 49-57.

Rolul consilierilor sovietici în comunizarea României
Decizia politică

După cel de-al doilea război mondial, sovieticii şi-au răspândit în toate ţările ocupate din estul Europei nu doar trupele şi serviciile secrete, ci şi numeroşi consilieri pe lângă diferite instituţii autohtone. Scopul era uşor de înţeles: supravegherea implantării sistemului totalitar întocmai după dispoziţiile şefului suprem de la Kremlin1.
Dacă trimiterea consilierilor sovietici fusese decisă în termeni reali de către Moscova2, în mod formal ei fuseseră solicitaţi de către guvernele locale. Aceasta a fost cu siguranţă situaţia din România. La 3 noiembrie 1949 – în Ungaria încă se bătea monedă în jurul procesului intentat lui Laszlo Rajk, chiar dacă între timp acesta fusese condamnat la moarte şi executat –, Gheorghe Gheorghiu-Dej i-a trimis o scrisoare lui A.A. Gromîko, locţiitor al ministrului de Externe al URSS, prin care se solicita trimiterea unuia sau a doi „specialişti” care să acorde asistenţă conducerii Partidului Muncitoresc Român pentru „analizarea situaţiei unor membri ai partidului cu o activitate neclară şi suspectă”, dat fiind că românii nu aveau „experienţă suficientă în desfăşurarea cu succes a unor asemenea anchete”3. În şedinţa din 9 noiembrie 1949 a Biroului Politic al PC(b)US a fost discutată solicitarea lui Dej, adoptându-se decizia ca din partea Ministerul Securităţii Statului al URSS să plece în România A.M. Saharovski şi V.S. Patrikeev (apare şi în forma Patrakeev). Cei doi aveau ca sarcină să ajute Securitatea în activitatea ei4. În 15 noiembrie 1949, însuşi Stalin l-a înştiinţat pe Gheorghiu-Dej despre răspunsul pozitiv la cererea sa printr-o scurtă scrisoare purtând semnătura „Filipov”, pseudonimul lui Stalin5.
Consilierii sovietici au fost detaşaţi în România prin semnarea unei convenţii, la 5 februarie 1950, între Bucureşti şi Moscova. Durata şederii consilierilor era de 3 ani. Costurile erau suportate de partea română, fiind vorba de transportul dus-întors pentru consilieri şi familiile lor, salarii mari (unul în lei, plătit direct consilierului, şi unul în ruble, achitat statului sovietic), locuinţe gratuite, accesul la magazine speciale, acordarea de alimente, produse industriale ş.a.m.d. Toate aceste prevederi erau valabile şi pentru consilierii care se aflau deja în România6.
Urmele lăsate de consilierii sovietici în arhivele româneşti sunt reduse şi risipite. Gheorghe Apostol, unul dintre apropiaţii lui Gheorghiu-Dej, a fost întrebat după 1989 dacă sunt documente de arhivă cu hotărârile Moscovei pentru România, iar răspunsul lui a fost că „nu există. Nu se lucra cu acte. Poate telefoane. Dar, de obicei, se lucra deschis, deoarece omul
1 Dorin Dobrincu, Ajutorul Marelui Frate. Consilierii sovietici în România lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, în „Analele ştiinţifice ale Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi”, Istorie, vol. XLVI-XLVII, 2000-2001, pp. 211-214; idem, The Soviet Counsellors’ involvement in postwar Romanian repressive and military structures, în Alexandru Zub, Flavius Solomon, Oldrich Tuma, Jiri Jindra (editori), Sovietization in Romania and Czechoslovakia. History, Analogies, Consequences, Iaşi, Editura Polirom, 2003, pp. 157-160.
2 Lavinia Betea, Maurer şi lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României, Arad, Editura Ioan Slavici, 1995, p. 148.
3 Galina P. Muraşko, Represiunile politice în ţările Europei de est la sfârşitul anilor ’40: conducerea sovietică şi nomenclatura naţională de partid şi de stat, în Romulus Rusan (ed.), Anul 1948 – instituţionalizarea comunismului, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998, pp. 347-348; Albina F. Noskova, Consilierii sovietici: între cerere şi ofertă, în „Magazin istoric“, nr. 4, aprilie 1998, p. 37.
4 Galina P. Muraşko, op. cit., p. 348; vezi şi Tatiana P. Pokivailova, Notă informativă expediată de la Bucureşti la Moscova în legătură cu arestarea a 66 de politicieni din România, în Romulus Rusan (ed.), Anul 1948 – instituţionalizarea comunismului, ed. cit., p. 889.
5 ANIC, fond CC al PCR – Secţia Relaţii Externe, dosar nr. 1/1949, ff. 27-28. Potrivit unor surse sovietice, răspunsul lui Stalin ar purta data de 13 noiembrie 1949; Albina Noskova, op. cit., p. 37.
6 Ioan Scurtu, Consilierii sovietici în România, în „Magazin istoric“, nr. 5, mai 1998, p. 13; Adrian Pop, 1950. Legaţia S.U.A. informează: dominaţia U.R.S.S. asupra României nu poate fi slăbită, în „Magazin istoric“, nr. 4, aprilie 2001, p. 43.

Biroului Informativ avea acces la şedinţele plenare ale CC al PMR. (…) Ei asistau, vedeau ce se discută, interveneau. Peste cuvântul lor nu mai îndrăznea nimeni să treacă. Deci, dispoziţiile erau verbale, nu scrise. Nu se consemna nimic despre aceasta în actele Biroului Politic”7.

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

5 Responses to “Nicolae Ceausescu, tatucul nepotismului de partid si de stat”

  1. Analiza dictaturii comuniste (XIX) | A șaptea dimensiune says:

    iulie 29th, 2015 at 17:03

    […] Analiza dictaturii comuniste (XVIII) […]

  2. "Linistea" dictaturii comuniste | A șaptea dimensiune says:

    iulie 31st, 2015 at 18:45

    […] Analiza dictaturii comuniste (XVIII) […]

  3. Analiza dictaturii comuniste (XX) | A șaptea dimensiune says:

    august 2nd, 2015 at 16:38

    […] Analiza dictaturii comuniste (XVIII) […]

  4. Analiza dictaturii comuniste (XXI) | A șaptea dimensiune says:

    august 3rd, 2015 at 17:00

    […] Analiza dictaturii comuniste (XVIII) […]

  5. Analiza dictaturii comuniste (XXII) | A șaptea dimensiune says:

    august 5th, 2015 at 13:30

    […] Analiza dictaturii comuniste (XVIII) […]

Adauga un comentariu

*

Ro2.ro Free PageRank Checker