Despre importanţa greu de evaluat a pasvangiilor şi cârjaliilor

duminică, noiembrie 25, 2018 12:44
Posted in category Istorie

Epoca fanariotaPrin toamna lui 1801, gospodarii Valahiei trăiau cu intensitate o incertitudine pirotehnică. Aproape zilnic, la capătul sprintului de seară cu pruncii la subraţ, oamenii se uitau peste umăr la grajdurile în flăcări şi încercau să ghicească după silueta călăreţilor incendiatori cine le prăda agoniseala de astă dată: pasvangii sau cârjaliii? Dar, dată fiind depărtarea impusă de normele de securitate ale vremii, răspunsul la această întrebare nu putea fi dat decât o sută-două de ani mai târziu, de istorici.

Aşadar, pasvangii – ca şi cârjalii – erau cazaţi la Vidin şi acţionau în subordinea celebrului Pasvan Oglu. Cât despre cârjalii, aceştia manifestau aceleaşi setimente de silă pentru muncă, respectiv de iubire pentru jaf, ca şi pasvangiii. Simbioza acestor două categorii de infractori militari cu buletin de Cadrilater a dus la fabuloasa campanie de spoliere purtată în sudul Ţării Româneşti, în iarna lui 1802.

Trebuie spus că ţara, chiar dacă era românească, deci total neînclinată spre muncă, mai avea totuşi ceva bogăţii puse deoparte. Ţăranul de bază, spre exemplu, putea, la o urgenţă, ieşi la interval cu o vacă-două, trei-patru oi şi ceva baniţe de grâu, iar dacă urgenţa era anunţată din vreme, prin focuri sugestive obţinute din satele învecinate, gospodarul avea chiar timp să-şi ducă inventarul agricol în inima codrului. Norma fugitivă de siguranţă era de circa o jumătate de ceas înaintea năvalei şi presupunea o condiţie fizică pe care, din fericire, dieta cu mălai şi brânză a vremii o garanta deplin.

De ce am dat aceste amănunte altfel imaginare? Tocmai pentru a găsi un mobil acceptabil pentru exagerata desfăşurare de hoarde din Câmpia Getică. Căci, absolut inexplicabil, o bandă condusă de Cusanizal şi pusă pe căpătuială pârleşte ogorul de la Calafat la Caracal (inclusiv plecarea şi sosirea), iar o alta, sub comanda lui Manaf Ibraim, pune foc pe ruta Târgul Cleanovului – Târgu Jiu – Mănăstirea Polovragi – Târgu Ocna – Caracal.

Mai are vreun rost să spunem că, în tot acest timp, pe tronul de la Bucureşti a stat Mihai Sutzu? Pe bune că n-are. (“Academia Caţavencu”, nr. 551/2002)

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

Adauga un comentariu