Filme vechi, dar bune (III)

luni, aprilie 9, 2018 9:59
Posted in category Educatie

Fight ClubFestina violente

Cea mai brutală reacţie faţa de un film în care sunt pociţi oameni este să-l acuzi aprioric că este violent. Iar Fight Club (SUA, 1999; regia: David Fincher; cu: Edward Norton, Brad Pitt, Helena Bonham Carter etc.) a produs scandal, pe această temă, la el acasă, în Statele Unite. De ce să condamni violenţa acolo unde ea este justificată? Poate că există oameni care merită să fie bătuţi măr. Jupuiţi. Puşi să se spele cu propriile reziduuri biologice, na! Ce, vi se pare condamnabil că dacii noştri, până să se lase încălecaţi de romani, au stârpit, cu violenţă, mii de venetici obraznici?

În cazul filmului nostru, ocupantul este societatea – americană – de consum. Ocupantul, înfrânt, trăieşte, ca tot americanul urban, arestat şi temeinic închis în conserva civilizaţiei de consum. Ei bine, în Fight Club, dacul dinlăuntrul respectivului cetăţean american, bărbos la suflet, rebel, viril şi activ, explodează. La propriu. Aruncă în aer decorul vrăjmaş, după care îşi începe revoluţia de eliberare a propriei epiderme de masca disciplinată a slujbaşului civilizat.

Moarte cravatei şi expresiei tembel zâmbitoare! Cum poţi sparge masca? Cel mai simplu şi eficient este pumnul. Ce violenţă este aia în virtutea căreia nu loveşti pentru a face rău, ci pentru a-ţi ajuta aproapele să scape de mecla idioată de american standardizat? Dacă asta e violenţă, atunci chirurgia estetică e criminală.

Filmul a fost contestat în Statele Unite, numai pentru că, în acea perioadă, erau mai mulţi sclavi cu zâmbet Colgate, cravată şi gulere albe, decât nasoii cu dinţi sparţi, cu arcada zob şi entuziasmaţi de sentimentul libertăţii. Avem de-a face în acest film senzaţional cu revoluţia americană de catifea. Primim inventivitate, umor negru şi vigoare aşa cum te aştepţi de la nişte oameni cărora le curge sânge pe gură şi pe nas de liberi ce sunt.

E adevărat că, dacă la el acasă filmul i-a enervat pe cei rezistenţi la schimbare, la noi problema este că rigoarea centuriilor romane n-a învins nici până în zilele noastre spiritul de şpriţar al dacului liber. În România, filmul nu are obiect. Dar merită din plin să aibă spectatori. (“Academia Caţavencu”, nr. 431/2000)

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

Adauga un comentariu

Ro2.ro