Filme vechi, dar bune (III)

luni, aprilie 9, 2018 9:59
Posted in category Educatie

Fight ClubFestina violente

Cea mai brutală reacţie faţa de un film în care sunt pociţi oameni este să-l acuzi aprioric că este violent. Iar Fight Club (SUA, 1999; regia: David Fincher; cu: Edward Norton, Brad Pitt, Helena Bonham Carter etc.) a produs scandal, pe această temă, la el acasă, în Statele Unite. De ce să condamni violenţa acolo unde ea este justificată? Poate că există oameni care merită să fie bătuţi măr. Jupuiţi. Puşi să se spele cu propriile reziduuri biologice, na! Ce, vi se pare condamnabil că dacii noştri, până să se lase încălecaţi de romani, au stârpit, cu violenţă, mii de venetici obraznici?

În cazul filmului nostru, ocupantul este societatea – americană – de consum. Ocupantul, înfrânt, trăieşte, ca tot americanul urban, arestat şi temeinic închis în conserva civilizaţiei de consum. Ei bine, în Fight Club, dacul dinlăuntrul respectivului cetăţean american, bărbos la suflet, rebel, viril şi activ, explodează. La propriu. Aruncă în aer decorul vrăjmaş, după care îşi începe revoluţia de eliberare a propriei epiderme de masca disciplinată a slujbaşului civilizat.

Moarte cravatei şi expresiei tembel zâmbitoare! Cum poţi sparge masca? Cel mai simplu şi eficient este pumnul. Ce violenţă este aia în virtutea căreia nu loveşti pentru a face rău, ci pentru a-ţi ajuta aproapele să scape de mecla idioată de american standardizat? Dacă asta e violenţă, atunci chirurgia estetică e criminală.

Filmul a fost contestat în Statele Unite, numai pentru că, în acea perioadă, erau mai mulţi sclavi cu zâmbet Colgate, cravată şi gulere albe, decât nasoii cu dinţi sparţi, cu arcada zob şi entuziasmaţi de sentimentul libertăţii. Avem de-a face în acest film senzaţional cu revoluţia americană de catifea. Primim inventivitate, umor negru şi vigoare aşa cum te aştepţi de la nişte oameni cărora le curge sânge pe gură şi pe nas de liberi ce sunt.

E adevărat că, dacă la el acasă filmul i-a enervat pe cei rezistenţi la schimbare, la noi problema este că rigoarea centuriilor romane n-a învins nici până în zilele noastre spiritul de şpriţar al dacului liber. În România, filmul nu are obiect. Dar merită din plin să aibă spectatori. (“Academia Caţavencu”, nr. 431/2000)

Citeste si articolele:

Sigla A7
Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

5 Responses to “Filme vechi, dar bune (III)”

  1. Filme vechi, dar bune (IV) | A șaptea dimensiune says:

    februarie 2nd, 2019 at 11:49

    […] Filme vechi, dar bune (III) […]

  2. Filme vechi, dar bune (VIII) | A șaptea dimensiune says:

    februarie 2nd, 2019 at 16:22

    […] Filme vechi, dar bune (III) […]

  3. Raportul special al Luciei cu sexul | A șaptea dimensiune says:

    aprilie 29th, 2019 at 15:07

    […] Filme vechi, dar bune (III) […]

  4. Filme vechi, dar bune (VI) | A șaptea dimensiune says:

    mai 2nd, 2019 at 7:53

    […] Filme vechi, dar bune (III) […]

  5. În filme, răzbunarea e mama înţelepciunii | A șaptea dimensiune says:

    noiembrie 13th, 2019 at 19:42

    […] Filme vechi, dar bune (III) […]

Adauga un comentariu