Fireasca bătălie a Moldovei cu destinul ei ingrat

joi, octombrie 11, 2018 16:10
Posted in category Istorie

Epoca fanariotaInstalat la Viena, Alexandru Ipsilanti savurează din plin uşurătatea şi belşugul traiului occidental în acordurile autosuficiente ale cunoscutului vals, trecea zilnic pe sub statuia dedicată magistralei sale trădări de către însuşi împăratul şi îşi dădea cu părerea, ca analist politic, asupra complicatei situaţii beligerante din Moldova, situaţie ce va rămâne pe nedrept în istorie sub numele sumar de “Războiul turco-ruso-austriac”.

Între timp, la Iaşi, moldovenii pendulau între metafizica jafului rusesc şi praxisul violului otoman. Finalul dilemei e tranşat unilateral de tătari, care, sub protecţia unei victorii temporare a ienicerilor, sunt invitaţi să prade demonstrativ capitala, luând în considerare tot materialul didactic autohton care n-a reuşit să fugă.

Vechea noastră cunoştinţă, Emanuel Giani Ruset, aventurierul cu nume de papagal şi pene de grecotei, e numit domn de către Poarta Otomană imediat ce antecesorul său, Alexandru Ipsilanti, şi-a anunţat stabilirea definitivă în Occident.

Omorul ce se înfiripă între cele trei imperii urmează variaţia unei maree, compuse din fluxul rusesc, refluxul musulman, inundaţia nemţească şi viceversa, zbateri învolburate de trădări, capcane, uneltiri şi ambuscade, totul încheindu-se, în acel final de 1788, cu o înfrângere temporară a sultanului. El e silit astfel să predea Hotinul, odată cu toate amintirile pirotehnice, sexulae şi măcelăreşti datorate acestei urbe cândva locuite.

Un meci nul tranzitoriu încheie aşadar anul, ameninţând cu reveniri cumplite un egal care conţinea promisiunile năprasnicei revanşe reciproce. În fine, o pauză binemeritată din toate părţile, în care cele trei imperii îşi numără câştigul, iar cele două ţarişoare, Moldova şi Muntenia, morţii şi incendiile. (“Academia Caţavencu”, nr. 541/2002)

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

Adauga un comentariu