A șaptea dimensiune

Scriam cu altă ocazie că literatura română (romanul, în mod special) duce lipsă de profesionişti. Adică acei oameni care ştiu să scrie bine, fără a avea pretenţia că produsele lor sunt nişte capodopere. Şi iată că Mihai Zamfir, profesor universitar, specialist în stilistică, istorie literară şi literatură comparată, îmi demonstrează prin romanul “Fetiţa” pe care îl semnează că scriitori profesionişti ar mai fi.

Mihai Zamfir îşi propune (şi după gustul şi educaţia mea reuşeşte foarte bine) să rescrie celebrul roman Lolita, al lui Nabokov. “Ce-ar fi, se întreabă autorul, dacă, în loc de a lansa pe piaţă noutăţi dubioase, ne-am consacra rescrierii capodoperelor?” Nu în sensul pe care îl propunea ca pe un paradox al lecturii Borges în Pierre Menard … Şi nici în acela al lui Joyce.

Mihai Zamfir preia tema cărţii lui Nabokov şi şi-o imaginează pe malurile Dâmboviţei. Eroul romanului românesc este poet, are 56 de ani şi nu a mai scris şi publicat nimic de vreo 20 de ani. S-a pensionat înainte de vreme (fusese şef de secţie la Biblioteca Academiei) şi nu mai speră prea multe lucruri de la viaţă. Considerat mare poet, faptul că nu mai scrie i se pare firesc şi priveşte această întâmplare cu liniştea stoicului.

De Ioan Pavel (acesta este numele poetului) se îndrăgosteşte paltonic o studentă la Litere, Raluca, în vârstă de 23 de ani. Trebuie să recunosc că nu i-am înţeles niciodată pe bărbaţii care se îndrăgostesc în pragul bătrâneţii de fecioare abia (căznit) nubile. Nu îmi plac nimfetele, aşa că nu m-am dat niciodată în vânt după romanul lui Nabokov.

Fără să fie pudibond, Mihai Zamfir evită cu bună ştiinţă nimfeta, pentru a muta centrul de interes pe dragostea aproape disperată a unui bărbat de 56 de ani pentru o femeie cu 33 de ani mai tânără decât el. Dar bărbatul în cauză este poet şi nimic din ceea ce face un poet nu ni se pare fără de măsură.

Goethe s-a îndrăgostit la 74 de ani de Ulrike von Levetzow şi în afară de părinţii feticăi nimeni nu a văzut în dragostea bătrânului poet ceva ridicol. Romanul lui Mihai Zamfir este dovada că se pot scrie lucruri foarte bune şi pe la noi. (Ştefan Agopian, “Academia Caţavencu”, nr. 589/2003)

Citeste si articolele:

• Nimic şocant despre viaţa lui Kant
• Darul lui Bellow
• Şefi de stat în pat
• Sexus opus
• Exista dragoste dincolo de sex?