Nu e fapta mai barbara ca invazia tatara

sâmbătă, martie 17, 2018 20:37
Posted in category Istorie

Adevarata istorie a romanilorÎn 1226, Gengis-han îi lasă pe cei 200.000 de mongoli singuri, călări şi înarmaţi. Marele om de cultură, cel care făcuse scrum cultura Chinei, a Persiei, a Turkestanului şi a altor focare de cunoaştere luate pe nepregătite, decedează în timpul unui ospăţ. Pe tronul – sau, mai exact, pe şaua lui – se urcă Ogodai, un tătar dintr-o bucată, numit aşa după obiceiul de a-şi demite generalii cu iataganul.

În 1241, Batu-han, unul dintre generalii rămaşi în funcţie, primeşte misiunea să calce în copitele micilor cai de stepă tot ceea ce rămăsese necălcat prin Europa. Batu-han profită că-l avea în subordine pe Subutai şi-i ordonă acestuia să execute ordinul. Trebuie spus că Subutai era pe vremea aia perla armatei mongole, adică cel mai fin strateg, cel mai inspirat tactician şi cel mai victorios general din scurta, dar sângeroasa istorie a acestui neam de năvălitori. Istoricii, care nu şovăie să-l compare cu Alexandru Macedon şi Napoleon, sunt de părere că numirea lui Subutai în fruntea hoardelor de invazie a fost singurul ghinion serios al armatelor care i-au stat împotrivă.

Efectivele mongole destinate jafului european numărau (la dus) 150.000 de oameni şi cam tot atâţia cai. Ideea unor cnezate ruseşti de a se opune galopului de plăcere a fost la fel de proastă ca şi ideea de a face treaba asta pe rând. Ordinea masacrelor n-a contat niciodată la tătari. Aşa că, într-o succesiune aleatoare, impusă de ritmul sentimentelor patriotice ruseşti, hoarda a ars Moscova, Vladimirul şi Kievul, păstrând, în majoritatea cazurilor, locuitorii în interior. După maica Rusie a urmat cumnata poloneză. Cele patru întâlniri militare cu panii i-au adus lui Subutai robi pentru cinci campanii. Oraşele leşeşti au fost apoi incendiate din pure considerente edilitare, doarece nu mai avea cine să le locuiască.

Văzând realizările Poloniei, nemţii s-au strâns şi ei la Breslau. Mai serioasă şi mai speriată de urmările unei înfrângeri, armata germană a ţinut o vreme piept năvalei. Piept din care, până la urmă, mongolii şi-au smuls săgeţile înţepenite şi au pornit mai departe.

Între timp, coloana tătară care ne viza pe noi a cârmit-o spre sud şi a trecut Carpaţii pe la Verecze. Pe atunci, în Câmpia Panonică se lăfăiau ungurii. Aşa i-au găsit şi tătarii şi aşa i-au lăsat, după bătălia de la râul Sajo: să se lăfăie în continuare cu mâinile pe piept. Bela a IV-lea a scăpat cu fuga, având un cal cu capacitate cilindrică mai mare, şi s-a oprit abia în Marea Adriatică, pe o insulă de latinitate locuită de greci. Să ocupe Buda a fost pentru călăreţii lui Batu-han o distracţie. Dar cheful cel mare s-a încins abia după ce, ajunşi la coasta Dalmaţiei, tătarii s-au uitat înapoi să vadă de ce Europei i se zice continentul-lumină.

De unde să ştie bietul Subutai că problemele lui vor începe cu adevărat pe teritoriul dintre Carpaţi şi Dunăre, acolo unde, încruntaţi şi sprijiniţi în bâte, îl aşteptau strămoşii noştri, după cum vom vedea în episodul următor. (“Academia Caţavencu”, nr. 421/1999)

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

Adauga un comentariu