Pupincuristii care au facut pactul cu diavolul bolsevic (IV)

marți, ianuarie 24, 2017 21:07

Tudor ArgheziPupincuristul amintit azi se încadrează în categoria celor care, din lipsă de talent, devin ‘nişte ţărani’, în sensul rău al cuvântului, şi ating fundul catifelat al ‘savantei de renume mondial’ cu limba moale a celor care au lustruit vreme de 50 de ani cizmele roşii ale bolşevismului rusesc. Se numeşte Dinu Săraru, iar tovarăşii din PSD=PCR nu l-au uitat, aşa încât a prins ceva funcţii atunci când bunicuţa kaghebistă dansa kazacioc la Cotroceni. Iată-l pe ‘nişte ţărani’ uitând de ţăranii care au sfârşit cu un glonţ în ceafă tras de securiştii care se ocupau cu colectivizarea agriculturii. „O nobilă tradiţie istorică a consacrat pentru totdeauna drept simbol nepieritor al ctitoriei de neam şi de ţară imaginea conducătorului iubit al poporului însoţit necontenit în stânga de inimă şi de credinţă de cel mai apropiat tovarăş de viaţă şi de muncă şi de luptă pentru mai binele patriei şi pentru izbânda marilor ei idealuri de libertate, de neatârnare şi de neistovit progres. Imaginea a trecut în legendă, legitimând vocaţia acestui popor de a ridica din rândurile sale fiice tulburător inspirate de o covârşitoare dragoste de ţară şi însufleţite de o mare putere de jertfă în slujba propăşirii cauzei naţionale, făclia arderii lor exemplare pe vatra patriotismului rămânând să le lumineze pilduitor un timp chipul eroic.“ („O mare fiică a unui popor eroic“, în vol. omagial Buchet de purpură şi soare: flori alese din creaţia închinată tovarăşei Elena Ceauşescu, Editura Eminescu, 1988, p. 135)

Prezent în programele şcolare de limba şi literatura română, pentru liceu, Geo Bogza a fost unul din autorii rusificării României. Iar în România, moştenită de la IliciKGB, chiar o şcoală din Bucureşti se numeşte Geo Bogza. Dar iată ce scria ‘marele’ Geo Bogza: „Iar dragostea, admiraţia şi respectul întregii omeniri muncitoare, dragostea, admiraţia şi respectul celor mai luminoase con- ştiinţe ale vremii, n-au aşteptat ca pe cer să apară cometa de natriu artificială, ci le-a fost de ajuns steaua în cinci colţuri pe care o purtau la chipiu soldaţii Armatei Roşii, cei care flămânzi şi goi dar înflăcăraţi de cel mai mare ideal al tuturor timpurilor zguduiau temeliile lumii cu uralele lor“ („Patosul Revoluţiei“, Contemporanul, 6 noiembrie 1959). Sau: „Pământul e a treia planetă din sistemul/ Solar, având surori mai mari sau/ Mai mici, unele fierbinţi şi altele/ Îngheţate,/ Voi iubiţi-l pe Lenin! (…) Pe Pământ apar uneori conducători de/ Popoare, întunecaţi ca noaptea, care/ Dau istoria lumii cu sute de ani/ În urmă, şi alţii a căror minte/ Şi inimă strălucesc ca Soarele şi o/ Duc cu o mie de ani înainte,/ Voi, fraţii mei, iubiţi-l, iubiţi-l pe Lenin!” („Cosmogonie”, Contemporanul, 18 aprilie 1958).

În România bolşevizată, Ceaşcă a ‘demonstrat’ cât de laşi sunt unii români şi cu ce uşurinţă poţi fi lins în fund, inclusiv de cei care aveau, nu-i aşa, o fărâmă de geniu. Este şi cazul poetului Nichita Stănescu. Iată două fragmente sugestive pentru ‘curajul’ românului Stănescu de a înfrunta dictatura. „Sărbătorim a 60-a aniversare a scumpului nostru preşedinte Nicolae Ceauşescu şi a 45 de ani de activitate a acestui bărbat depusă în slujba şi idealurile poporului nostru. El este cel mai muncitor dintre muncitori şi cel mai ţăran dintre ţărani, cum toţi ştim, noi suntem o patrie pe care adesea istoria a izbit-o din toate părţile. Prin conducătorul nostru şi prin munca depusă de comuni şti, asigurăm cu toţii dezvoltarea naţiunii noastre către o independenţă demnă, către măreţie a statului nostru şi demnitatea statului nostru între celelalte state ale lumii.“ (Radio Bucureşti, 19 ianuarie 1978) „Cu o deosebită bucurie – ca o îndreptăţire şi ca un sprijin real dat culturii, am primit lucrările teoretice ale tovarăşului Nicolae Ceauşescu apărute în iulie: «Propunerile pentru îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii» şi «Expunerea la consfătuirea de lucru a activului de partid din domeniul ideologiei şi al activităţii politice şi cultural-educative». Cum era şi firesc, «Tezele din iunie», cum au fost botezate, au stârnit o înaltă efervescenţă de gândire şi în rândul scriitorilor. Ele reprezintă expresia consecvenţei partidului nostrum, expresia aprofundării permanente a teoriei marxist-leniniste, în destinul României de azi. (Scînteia, 18 octombrie 1971)

Pentru a înțelege de ce Mitzura Arghezi, fiica poetului Tudor Arghezi, a ajuns în troaca bolşevico-securistă PRM, haideți să vedem ce limbi catifelate dădea ‘marele’ poet Tudor Arghezi Partidului bolşevic, cel care din bube, mucegaiuri şi noroi a adus genocidul pe culmi noi. “Speranța, imboldul fiecărei vieți, popoarele şi-o pierduseră rînd pe rînd, pretutindeni copleşite de obezitatea stăpânirilor depravate. Ele şi-au regăsit-o în Revoluția din Octombrie. (‘Din şapte în şaapte’, Contemporanul, noiembrie 1959). Sau: “În presă şi vorbire, în adunări, în viața politică, socială, în toată viața trăită, a intrat şi circulă, pe lângă o seamă de vocabule menite să reflecte, după 23 august 1944, spiritul noii orânduiri, cuvîntul PARTID. (…) La 40 de ani de la întemeierea lui, partidul şi-a dovedit semnificația întreagă, în total contrast cu ce fuseseră partidele politice de până la el. Partidul (la singular) cu înțelesul lui deosebit de sintetic, nu e un simplu cuvînt din 3 silabe. Partidul este o entitate, partid substanță, partid prestigiu, partid criteriu, partid suveranitate: severanitate care emană de la popor.” (‘Partidul’, Scînteia, 8 mai 1961)

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

Adauga un comentariu