A șaptea dimensiune

Una dintre domniile fanariote lungi, din categoria doi ani, doi ani şi ceva, poartă semnătura lui Constantin Ipsilanti, fiul celebrului Alexandru Ipsilanti şi fratele fratelui său Dumitru, un binecunoscut anonim al vremii.

Ca şef al Executivului moldovenesc, Costică n-a manageriat rău. Lumea şi-l aminteşte ca pe un exploatator blând (mult mai blând ca hoţii de astăzi din politică, mai ales cei ce reprezintă ciuma roşie – n.m.), jupuind PIB-ul în limite normale, domolind inflaţia prin colectarea masei monetare de pe piaţă şi soluţionând şomajul printr-o variată paletă de clăci.

Dar o faptă incredibilă, rătăcită în mandatul său fără nicio explicaţie, provenind din vechimi eroice şi din elanuri necunoscute în Fanar, îl înalţă pe Constantin Ipsilanti, domnitorul Moldovei, la rangul de personaj curios.

În februarie 1801, anul mazilirii sale, el trimite ordin lui Ioniţă Başotă, să strângă un detaşament de ascherlii călări şi pedeştri cu scopul combaterii cetelor de pasvangii din Ţara Românească. Biv vel căminarul acceptă porunca în mod afirmativ, dă de ştire lui vodă că e de acord şi … Şi mai departe nu ştim ce s-au făcut cu ascherlii, căci cronicarul n-a binevoit să ne zică şi nouă. Gloria însă rămâne.

Numai supozeul şi intenţia militărească dovedită de voievod sunt suficiente pentru nemurirea sa ca erou-fanariot. Acea clipă scurtă în care a lăsat cămările încărcate de ţechini şi s-a dedat gargarei pe teme de război l-a propulsat pe viteaz direct în galeria nepieritoare a curiozităţilor naturii, acolo unde piticul ghebos cu buză de iepure şi penisul lui Terente nu dispar niciodată. (“Academia Caţavencu”, nr. 566/2002)

Citeste si articolele:

• Pentru unii humă, pentru alţii ciumă
• Arta calamităţii
• Pe vremea când jefuitorii erau turci
• O ciumă salutară
• O tresărire de orgoliu