Bucureştiul anului 2005, văzut de un ziarist român (VI)
marți, martie 19, 2024 17:46
România, mici fragmente de neant
Fumatul pentru începători
Marţi seară (într-o marţi din februarie 2005 – n.m.), în timp ce mă întorceam la redacţie să-mi recuperez celularul uitat, am fost abordat de un puşti care, văzându-mă că fumez în staţie, mi-a zis: „Să nu vă supăraţi pe mine, da’ dăunează sănătăţii. Am fumat şi eu, dar acum, când mă duc undeva unde e fum, în discotecă (un fel de club al acelor ani – n.m.), scot repede fumul afară din piept”. „Cânt te-ai apucat de fumat?”, îl întreb amuzat. „La 12 ani”, zice. „Păi, şi când te-ai lăsat?” „La 12 ani şi-o lună, cât am acum.” E clar atunci că renunţă şi la ţigara de după, când se duce la bordel.
Tortura de dimineaţă
Văd că zilele astea m-au iertat vecinii de deasupra. Până acum mi-au bulit dimineţile cu celebra piesă „O lume minunată / În care veţi găsi / Nuuumai copiiiiiiii… / O lume cu mult soare / Şi mii de jucării / Pentru copiiiiiii…”. Începe să-mi pară rău acum că nu l-au bătut vecinele pe Mihai Constantinescu mai de mult, de-a fost în stare să scoată asemenea piese. Din când în când, printre cuvintele lui mai răzbăteau plânsetele unui copilaş, probabil beneficiarul cântecului. Azi a fost linişte. Probabil că a crescut şi urmează să schimbe placa. Cred că acum voi auzi, logic, „Tupeu de borfaş”, apoi ceva cu „… am să-ţi zbor căpăţâna!…” şi, în sfârşit, „Vine poliţiaaa…”.
Micul pîrţ
În timp ce mergeam spre munte cu maşina, iar fetiţa mea îmi citea cu voce tare din Micul prinţ, din faţă vine o coloană ucigaşă de maşini de poliţie care ne apostrofează să ne cărăm dracului pe marginea drumului şi să aşteptăm până trec ei. Şi uite-aşa am simţit pe pielea noastră ce înseamnă nu Micul prinţ, ci noul Marele Baron, Marele Ghiolban cu Girofar, Marele Ţărănoi Ajuns la Oraş cu Maşina de Poliţie. Ruşine, fir-aţi ai dracului de prinţi şi aristocraţi cu muci la nas!
Gîdila-m-aş şi n-am cui!
Sunt eu, fata din Berceni, şi vreau să vă povestesc o scenă dintr-un supermarket în care m-am dus aşa, la vrăjeală, să văd cât costă o pâine. Când am ajuns să plătesc ţigările, tanti care băga-n pungi a început brusc s-o gâdile pe tanti de la casă. O dată, de două ori, de trei ori, heheee, de fapt, nu se mai oprea. Când, într-un final, am manifestat oareşce nedumerire, am primit următoarea replică: „Dumneavoastră ar trebui să vă vedeţi de treabă şi să nu ne băgaţi în seamă!”. Deocamdată atât, mai vorbim după ce trec şi băieţii din redacţie pe la supermarket-ul ăsta. („Academia Caţavencu”, nr. 687/2005)
Citeste si articolele:
