Bucureştiul anului 2005, văzut de un ziarist român (III)
duminică, decembrie 10, 2023 9:31
Balconul de umbră
Aseară am văzut un accident de maşină care s-a petrecut exact sub balconul meu. Acelaşi balcon de pe care am văzut un viol între boschetari, coloanele prezidenţiale, focul de artificii de Revelion, tot felul de întâmplări şi persoane despre care am povestit şi în această rubrică. O fac şi acum, cu speranţa că, în viitorul apropiat, balconul meu va deveni mai celebru decât cel al Universităţii, imediat cum scap de borcanele alea goale de murături şi mi se usucă treningul „Like”.
Fox şi pară
Devenisem un fan devotat al eugeniilor Fox. Noaptea, la 4, mă duceam la non-stopul de lângă bloc, ca să caut eugenii Fox. Cremă, nene, la eugeniile astea, cremă cât vezi cu ochii ăia cârpiţi de somn, nu ca la altele, care zici că-s lipite cu scuipat. Cremă să-ţi pui şi-n cap. Dar, domnilor responsabili de la Fox, ce s-a întâmplat cu producţia care a ajuns saptămâna trecută (în ianuarie 2005 – n.m.) la non-stopul de la Electroaparataj? În ce direcţii necunoscute a ajuns crema aia pentru care am coborât de la etajul 10, în chiloţi, la minus câteva grade? Ori din cauza frigului era mai puţină, că s-a contractat?
Ce să fie? Nu-i nimic! A accelerat trecutul
Zilele trecute a venit domnul Iliescu în vizită de lucru la sediul municipalei de partid, vizavi de parcarea noastră. Ziarişti buluc, SPP-işti, trecători. Tovarăşul Iliescu a trecut în grabă, nu a dat nicio declaraţie, nu s-a uitat la nimeni. O tânără de pe trotuar, debusolată, îşi întreabă prietena: „Ce-i, fată, cu agitaţia asta?” – „E, ce să fie, a trecut acceleratul…”. La cât de nervos părea Iliescu, aş zice că trecuse, mai degrabă, Săgeata neagră de supărare.
Ţiganii fotogrăfari
Mi-am adus aminte ce mi s-a întâmplat acum vreo 3 ani (în 2002 – n.m.), când am făcut un reportaj într-un sat de ţigani şi am uitat un aparat foto al redacţiei, un Nikon nici prea-prea, nici foarte-foarte, dar, oricum, un aparat bunicel. Normal, mi-am dat seama abia la Bucureşti. Ce să fac? Aveam numărul unicului telefon din sat. Am sunat, abia m-am înţeles cu ei, au recunoscut că e acolo şi am vorbit să vină doi puştani la Bucureşti să mi-l aducă. Ne-am întâlnit la Gara de Nord şi cei doi băieţi mi-au dat râzând aparatul. În vâltoarea fericirii, totul părea în regulă. Că era totuşi ceva, am înţeles abia apoi, când am dus filmul la developat şi am scos pozele: fireşte că terminaseră aproape tot filmul făcându-şi poze unii altora prin sat. („Academia Caţavencu”, nr. 684/2005)
Citeste si articolele:
