Cu dumicatul în gât şi cu sexul în altă parte
duminică, aprilie 14, 2024 7:15Chuck Palahniuk este ultimul răcnet (era în februarie 2005 – n.m.) al literaturii underground americane. Mie îmi place, deşi mulţi s-ar putea să-mi spună că exagerez. „Ia mai dă-l în aia a mă-sii şi pe Palahniuk ăsta! E complet razna!” Aşa e, nu neg, e nebun. Sau face pe nebunul, dar oricum asta nu importă.
Faza e că băiatul scrie bine, iar în ochii mei, cărţile lui par nişte expectoraţii somatice hazlii, nişte body-fluids cu aspect extatic, colorate autoironic. E un gen de sensibiloşenie cinică în scrisul lui Chuck Palahniuk, o marcă stilistică în care e codată literar toată revolta dementă a unei generaţii pentru care democraţia şi capitalismul şi-au atins maximul de absurd al bunăstării.
La Sufocare a lucrat şase luni. Victor Manici, protagonistul, e obsedat sexual, fost medicinist, şi are grijă de maică-sa bolnavă de Alzheimer. Scoate bani cerşind original. Se face că-i rămân în gât mâncărurile luxpoase ale restaurantelor sau simple sandvişuri, pentru ca apoi să accepte mila binevoitoare şi cecul celor care i-au sărit în ajutor.
Se pare că oamenii au nevoie să fie mai buni după masă. Stoacul plin e un organ generos, simte nevoia să-şi plece urechea la ghiorăit de maţe. Eee, şi de-aici, politica de marketing. Mancini îşi alege publicul-ţintă, haleşte ca disperatul, îşi expune foamea ochilor sătui de la masa alăturată şi apoi îşi fixează dumicatul în gât.
Vecinii îl salvează şi apoi devin bunii lui samariteni. Iar tertipul ăsta îi finanţează futaiurile şi meditaţiile clitoridiene, căci – asta e! – Victor nu face altceva decât sex şi metafizică la capul patului.
Nihilist, dar energic, e mereu în căutarea unui orgasm nou. Înapoi, un trecut gol şi o relaţie filială tragică, înainte, vraja nesfâeşită a libidoului, egotismul propriului trup şi deşertul repetitiv al orgasmului.
Cam asta ar fi Sufocare: o pveste nihilistă despre mâncare şi sex, scrisă cu autoironie şi nervi. („Academia Caţavencu”, nr. 687/2004)
Citeste si articolele: