De veghe în lanul cu gagici
duminică, ianuarie 14, 2024 9:17
Mircea Cărtărescu, De ce iubim femeile
Nu cred că e cititor în ţara asta care să nu se chinuie niţeluş citindu-l pe Cărtărescu. Munceşti la el, nu glumă, iar dacă eşti serios, o lectură orbitoare te duce la o săptămână, poate chiar două. Mai revii, mai reiei un pasaj şi iar mai pierzi nişte timp. Hai, c-aşa e, nu mai faceţi pe niznaii!
La „De ce iubim femeile”, mai degrabă o cărţulie, lucrurile au stat exact pe dos. Am citit-o pe nerăsuflate într-o după-amiază de leneveală şi ninsoare şi, când am ajuns la mulţumirile din „Nota finală”, aş mai fi vrut. Uneori, parcă, marii autori se văd mai bine în proza minoră.
Sunt în această carte adunate, povestite şi aşezate în rame literare nostalgice femeile din viaţa lui Cărtărescu. Sincer, nu ştiu cum aş putea să vă dau o idee cât mai exactă despre cartea asta, altfel decât spunându-vă că e ca o pungă de bomboane din alea mici şi bune.
Mici poveşti de anamneză erotică precum nişte cochilii pline de ciocolată, fiecare într-o altă culoare şi care, la lectură, pocnesc în minte şi-ţi lasă o aromă distinctă. Extragi una, o ronţăi şi imediat lobul lecturii îţi e inundat de mirosul unei tocane. Mai iei una şi simţi parfumul părului pubian al unei iubiri vechi. Apoi mireasma frunzişului tomnatic de Cişmigiu, una cu toropeală de vară socialistă sau alta în care adie aerul închis al unei garsoniere studenţeşti.
Deşi scrise cu diverse ocazii mărunte şi răspândite prin reviste, povestirile par să se regăsească în volumaş şi să se aşeze cumva la casa lor. Le stă bine împreună, iar Cărtărescu, după mintea mea, a făcut un lucru nemaipomenit că le-a găsit nişte coperte deasupra capului şi nu le-a lăsat de izbelişte. Se vede că le-a iubit şi că, pe lângă asta, a făcut un intens şi apreciabil efort de sinceritate. („Academia Caţavencu”, nr. 685/2005)
Citeste si articolele:
