Iubirile lui Ion Iliescu până în 2004
sâmbătă, ianuarie 25, 2020 20:54
Ca să poţi clasifica pasiunile lui Ion Iliescu, ai mai multe criterii de lucru la îndemână.
- Politice şi militare: Ioan Talpeş, Ioan Mircea Paşcu, Traian Chebeleu, Dumitru Iliescu, Aurel Constantin Ilie, Rodica Stănoiu.
- Culturale: Eugen Simion, Răzvan Theodorescu, Augustin Buzura.
- Umanitare: Dan Iosif, Victor Opaschi, Gelu Voican Voiculescu, Mihai Bujor Sion, Alexandru Mironov.
- Nostalgice: Dan Marţian, mort în amndat, Vasile Ionel, trădător, dar încă viu, Cico Dumitrescu, spectral, dar încă activ (era în 2004 – n.m.).
Nostalgicii au studiat la Moscova şi visurile lor mai sunt titrate încă în ruseşte. Dar poate cel mai bine e să-i iei după motivaţia pentru care i-au intrat în graţii, care este alimentată (era în 2004 – n.m.) de ura înverşunată faţă de patru ţinte: Adrian Năstase, cu aripa lui cu tot; democraţia, cu ingredientele ei cu tot; presa, mai puţin cea prăbuşită la picioarele lui; opoziţia în ansamblul ei.
Indiferent, însă, de gradul de apropiere de obiectivul zero prezidenţial, care este cuibul păzit cu străşnicie de întâia doamnă a ţării, Nina (rusoaică ce încă nu putea vorbi coerent româneşte după 1989 – n.m.), oamenii Preşedintelui au căzut de fiecare dată în picioare. Asta pentru că Preşedintele s-a luptat ca un leu pentru hienele lui.
Când intri sub pielea cuiva, zice un proverb tibetan, nu mai poţi fi scos de acolo decât dacă jupoi pielea nefericitului. În dermatologie, chestia asta se numeşte scabie, iar în popor, râie. Şi Preşedintelui, Doamne fereşte, n-o să-i pună nimeni epiderma râioasă pe băţ, care e mai învârtoşată ca a unui rinocer.
Poţi să-i ieşi însă definitiv de sub piele prin trădare. Aşa cum au păţit un Iosif Boda, un Vasile Ionel, un Virgil Măgureanu sau un Teodor Meleşcanu. Sau prin neascultare. Aşa cum a făcut un Petre Roman cu al lui PD (Partidul Democrat, desprins din Frontul Salvării Naţionale – n.m.) cu tot, separat prin schizogonie, în sala Rondă a Hotelului Intercontinental, şi apoi prin schizofrenie, în urma schizoidiei lui Băsescu.
Să începem cu eternul Ioan Talpeş
Pare-se că nu s-au cunoscut înainte de revoluţie. Scrisorile sale de recomandare earu însă atât de babane, încât Preşedintele l-a numit, pe data de 1 iulie 1990, consilier prezidenţial, şef al Direcţiei pentru probleme militare şi ordine publică, cu rangul de prim-adjunct de ministru la Departamentul pentru analiză politică al Preşedinţiei.
Cu ce se evidenţiase până în iulie ’90 un obscur director al Editurii Militare? Unu: a fost cercetător la Centrul de studii de istori şi teorie militară; doi: şeful centrului era Ilie Ceauşescu; trei: Talpeş i-a redactat cărţile şefului fratelui dictatorului, împreună cu colegul lui, Ionescu; patru: Talpeş s-a comportat ca un ciobănesc credincios, a stat în două labe şi n-a muşcat niciodată mâna stăpânului.
În scurtul interval dintre decembrie ’89 – iulie ’90, când va fi avansat director la Editura Militară de Athanasie Stănculescu, Talpeş a avut o străfulgerare de geniu: să propună crearea unei alternative la UDMR. Aşa s-au născut Vatra Românească, retorica ei şi strategiile ei contondente, implementate sângeros la Târgu Mureş, în martie ’90, sub supravegherea atenta a SRI, care aştepta cuminte la colţ să se nască peste patru zile. Vatra a scăpărat din creierul lui Talpeş, ca zeiţa Athena din mintea lui Zeus. Şi în biroul Editurii Militare, unde activa pe atunci. Chestia asta l-a uns atât de vârtos la inimă pe Preşedinte, încât, în urma masajului, nu se va mai sătura niciodată de alifia Talpeş.
Tot ce a făcut Talpeş ulterior este vecin cu rutina, văr cu prostia şi odrasla neantului. Într-o reprezentare plastică de rit pravoslavnic, Talpeş este o păpuşă rusească.
S-o luăm în ordine cronologică inversă: păpuşa Talpeş îl ascunde pe Ovidiu Tender, care îl acoperă pe Willem Matser, care îl astupă pe Kurt Treptow, care îl piteşte pe Zaher Iskandarani, care îl disimulează pe Adrian Costea, care îl camuflează pe Larry Watts, care îl căpăceşte pe Ilie Ceauşescu.
Tender este (era în 2004 – n.m.) investitorul strategic de serviciu, care îl înlocuieşte pe Fratele Păunescu, devenit inutil prin căruţa de procese de restituire şi compromis iremediabil prin jocul la două capete. Tender mai este căsuţa poştală a serviciilor secrete, prin care se moşmondesc operaţiuni speciale, şi mai este garanţia nestrămutată a economiei centralizate, hrănite cu bani bugetari, care fuge de economia de piaţă ca dracul de tămâie.
Ce au în comun oamenii cazaţi în păpuşa Talpeş ca într-o cutie de sardele? Au un potenţial criminogen ceva de speriat. Matser e un număr într-o puşcărie olandeză, Treptow este un alt număr într-o temniţă românească, Iskandarani a ieşit de la mititica, Costea a scăpat de ţuhaus predându-se necondiţionat contraspionajului francez, iar Ilie Ceauşescu a fost pus şi el pe liber.
Ce nu poate justifica Talpeş, dacă tot se jură că n-a luat 6 milioane de parai de la Iskandarani, este ce-a căutat jaful ăsta de contrabandist la el în biroul de director al SIE, doar dacă nu i-a adus o geantă cu ceva mărunţiş pentru alegeri. Asta pentru că Iskandarani a fost racolat de SIE, folosit de Talpeş şi făcut scăpat de Justiţia românească, după o pedeapsă mai mult decât simbolică.
Unul dintre cei mai tipici oameni ai Preşedintelui, aproape o clonă prezidenţială, este Traian Chebeleu. Născut în Bulgărica, judeţul Ismail, din actuala Ucraină, Chebeleu este beneficiarul unei origini sănătoase, găgăuzo-bulgare – Kebelioff este numele strămoşului său irepetabil. În altă ordine de idei, doi fraţi ai bărbatului unei mătuşi din partea tatălui s-au înrolat în trupele SS şi au rămas după război în RFG. Un alt văr chebelesc, aflat în misiune oficială, a cerut azil politic în Germania Federală.
Asta nu-l împiedică pe Chebeleu să ajungă: ataşat, secretar III la Direcţia Organizaţiei Internaţionale din MAE, secretar II şi I la Misiunea permanentă a RSR (Republica Socialistă România – n.m.) la ONU din New York, consilier la Cabinetul ministrului ceauşist de Externe, director ştiinţific al ADIRI, redactor principal la Editura Politică, iar din 1993 consilier iliesc pentru probleme internaţionale, purtător de vorbe al Preşedintelui, ambasador la Bruxelles în Zodia Ţapului, iar după 2000, ambasador la Viena.
Or, cu o asemenea carieră şi cu doi unchi în SS, nu puteai răzbate, vorba lui Mircea Răceanu, decât ca ofiţer acoperit de Securitate. De altfel, site-ul Federaţiei americane a oamenilor de ştiinţă (www.fas.org), care este (era în 2004 – n.m.) interfaţa serviciilor de informaţii ale SUA, a reţinut observaţia lui Răceanu şi a consemnat că Traian Chebeleu a fost securist.
Ce amintire ne-a lăsat Chebeleu înainte de a o tunde la Viena? O irepresibilă ură faţă de presă; o prestaţie lamentabilă în cazul palestinianului Abdel Kamel Kader, suspectat de apartenenţă la organizaţia teroristă Hamas, posesorul unei legitimaţii de acces la Preşedinţie şi al alteia la Guvern (eliberate cu concursul lui Talpeş), al unui certificat de revoluţionar (decartat cu complicitatea interlopă a lui Dan Iosif) şi al unui permis de liberă trecere la Forumul Crans-Montana (procurat cu dărnicia dubioasă a lui Hrebenciuc) şi al gradului de văr cu Iskandarani, pe care nu ţi-l dă şi ia nimeni, în afară de Allah; un jurământ pe mă-sa găgăuza şi tac-su bulgăroiul, că “nici un cetăţean arab nu a lucrat vreodată în structurile din apropierea şefului statului”; o situaţie locativă scandaloasă, investigată de Comisia “Apartamentul” şi prietenia din noaptea timpului cu Ion Iliescu, cu care are în comun: rusa, ca limbă de cultură; energetica, în rol de ştiinţă globală; hidraulica, pe post de domeniu de specialitate; şi titlurile de doctor honoris causa, luate la aceeaşi universitate de căcat, Oradea, din mâna aceluiaşi personaj de doi lei, care este Teodor Maghiar.
Ce face Chebeleu la Viena? Îl primeşte pe Preşedinte, împreună cu cohorta lui prezidenţială, din care fac parte Geoană, Stănoiu – această colecţie de nouă babe de mărţişor într-una singură -, Theodorescu, Buzura, Tinca, Spiess. Ce face Preşedintele (Ion Iliescu – n.m.) la Viena? Pune pirostriile Institutului Cultural Român, ca să-i dea lui Buzura o jucărie nouă, culturală, europeană.
Din care institut să facă parte toată floarea cea vestită a culturii româneşti şi în care să încapă şi basetul prezidenţial Victor Opaschi, un fel de copil de trupă al Palatului Cotroceni, şi maidanezul basarabean Alexandru Mironov, un fel de vardist cu aere de majur de pompieri şi retorică de extraterestru cu cască iradiată iremediabil.
Ar fi enorm de multe lucruri de spus despre ceilalţi oameni ai Preşedintelui. Lui Dan Marţian, Preşedintele i-a propus rangul de director al SRI şi doar la refuzul lui ferm a trebuit să i-l cedeze lui Măgureanu, cel care a votat schimbarea în ’96. Lui Dan Iosif a trebuit să-i valideze titlul de luptător şef pe baricade, doar pentru a da legitimitate unei revoluţii cu cântec. Drept mulţumită, interlopul Iosif a vânat ursul de la Archita, crescut special pentru Adrian Năstase, doar pentru a-i demonstra Preşedintelui că dragostea lui pentru el este direct proporţională cu ura pe care i-o poarta premierului. Apoi a închis ochii, când Dan Iosif a făcut un şmen de numai 400 de mii de euro, cu o mină de caolin din Dobrogea, pe care a luat-o pentru fie-sa.
Pe hidroenergeticianul Aurel Constantin Ilie l-a făcut ministru al Mediului şi şef al filialei PSD pe Maramureş, fieful lui de suflet, peste care l-a pus paznic până la o vreme pe Ioan Mircea Paşcu. Când a pierdut şefia filialei şi portofoliul de ministru, l-a trimis ambasador la Moscova. Unde, când s-a defectat, în urma protocolului lamentabil al misiunii diplomatice, din timpul semnării Tratatului cu Rusia, l-a adus consilier la Cotroceni, care este un zăcământ de consilieri fosilizaţi. Şi unde, alături de tiranozaurul Cico Dumitrescu, teroristozaurul Dumitru Iliescu, îşi va găsi loc în curând (era în 2004 – n.m.) şi acest teratopod de tristă amintire, care a măcelărit regnul Justiţiei şi care este Rodica Stănoiu. Şi care va lua locul eminenţei cenuşii de pe vremuri, Vasile Ionel, căzut în dizgraţia Preşedintelui pentru că, după alegerile din ’96, bătrânul kaghebist a venit senin la palat şi a rugat-o pe Zoe Petre să-i gasească şi lui un post în organigrama administraţiei. (“Academia Caţavencu”, nr. 639/2004)
Citeste si articolele:
