Andrei Ursu, fiul disidentului Gheorghe Ursu, ucis în bătaie în beciurile Securităţii, despre securiştii comunişti criminali (I)

marți, noiembrie 12, 2019 20:59
Posted in category Dictatura comunistă

Disidentul Gheorghe Ursu impreuna cu familiaÎn cartea 1984, Orwell dezvăluie – cu o intuiţie remarcabilă pentru vremea când a scris-o – motivaţia principală a securiştilor dintotdeauna: puterea asupra semenilor. Nu bunăstarea materială, nici statutul social. Nici măcar puterea politică în sine (apanajul activiştilor de partid). E vorba de puterea primitivă, directă, puterea de a inspira frica, de a teroriza, până la a dispune de soarta şi viaţa altor semeni.

Aparatul pe care şi l-au perfecţionat în România anilor ’80 – sub pretextul ideologiei naţional-comuniste – era (aparent, în principal) destinat menţinerii la vârf a dictatorului, a sistemului său paranoic şi a clicii de activişti – lingăii de partid din jurul său. Dar, poate mai mult, era destinat menţinerii propriei puteri – s-ar putea spune animalice – asupra concetăţenilor.

Deşi trăiau ceva mai bine decât majoritatea populaţiei, nu cred că aceste mici avantaje erau ceea ce-i făcea în principal să-şi petreacă viaţa ascultând telefoanele oamenilor, citind miile de scrisori în care ne spuneam păsul – dar din care extrem de rar apăreau cu adevărat “concepţii duşmănoase”.

Nu ciolanul ceva mai cărnos îi făcea să interogheze la nesfârşit doar pentru că cineva gândea diferit, să-l tortureze şi, în final, să-l ucidă în numele unei ideologii totalitare absurde – în care nici ei nu mai credeau de mult.

Studiind dosarele legate de tatăl meu, Gheorghe Ursu, văzându-i la procese, urmărind operaţiunea de mare anvergură, de aproape douăzeci de ani, prin care s-au tot acoperit unii pe alţii încercând să muşamalizeze crima, mă gândesc că cei unea era probabil tocmai conştiinţa gregară a acestei puteri mizere: o “conspiraţie a tăcerii” dictată în mare parte de josnicia motivaţiei comune.

Simptomatic e faptul că după Revoluţie au încercat cu orice preţ să-şi acrediteze o nouă “fostă” misiune, aceea de vajnici apărători ai patriei în faţa agenturilor de spionaj străine. O misiune patriotică, deci. Torţionari ai tatălui meu – colonelul Vasile Gheorghe, şeful direcţiei VI Cercetări penale, din DSS (Direcţia Securităţii Statului – n.m.), maiorul Pârvulescu Marin, locotenentul Vasile Hodiş, ajuns colonel în SRI (în SRI-ul de pe vremea criminalului KGB-isti Ion Iliescu – n.m.) – încercau să se disculpe în instanţă, pretinzând că pe vremea aceea erau mai preocupaţi de ameninţări teroriste decât de Ursu. Numai că zecile de volume de dosare, sutele de mărturii vorbesc doar de preocupările lor obsesive pentru activităţile acestuia: scrisorile trimise de tatăl meu Europei Libere (la dosar există chiar transcrieri ale emisiunilor pe care acestea le-au ocazionat), modul cum le-a trimis în Occident, afişele anti-totalitare pe care le ţinea la birou, conversaţiile cu prietenii din lumea literelor – mai ales cele în care propunea acţiuni de rezistenţă intelectuală.

O operaţiune de urmărire desfăşurată pe parcursul a zeci de ani (începuseră la sfârşitul anilor ’60 cu acţiunea “Călătorul”), în care fuseseră implicaţi zeci de informatori, ascultarea telefoanelor, citirea scrisorilor etc., culminând cu ridicarea jurnalului, studierea miilor de file ale acestuia, anchetarea timp de 6 luni pentru “propagandă împotriva orânduirii socialiste”. (Andrei Ursu)

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

One Response to “Andrei Ursu, fiul disidentului Gheorghe Ursu, ucis în bătaie în beciurile Securităţii, despre securiştii comunişti criminali (I)”

  1. Andrei Ursu, fiul disidentului Gheorghe Ursu, ucis în bătaie în beciurile Securităţii, despre securiştii comunişti criminali (II) | A șaptea dimensiune says:

    decembrie 2nd, 2019 at 19:37

    […] Andrei Ursu, fiul disidentului Gheorghe Ursu, ucis în bătaie în beciurile Securităţii, despre s… […]

Adauga un comentariu