Cum şi-au bătut joc foştii securişti comunişti de opera lui Constantin Brâncuşi

duminică, noiembrie 11, 2018 12:10
Posted in category Mass-media

Constantin BrancusiConstantin Brâncuşi şi Clona Infinitului (material din 2002)

Cât fac opt milioane de dolari ori o sută cincizeci? Păi, să scoatem calculatorul: 8 x 150 egal 1.200 de milioane, adică un miliard şi două sute de milioane de dolari. Te ia cu ameţeli. Ei, asta e suma care s-ar obţine dacă s-ar autentifica cele 150 (deocamdată) de lucrări şi lucrărici atribuite lui Brâncuşi. Despre această mega-afacere cu sculpturi false şi securişti adevăraţi vă vorbesc rândurile care urmează.

Ţi se face Peru măciucă!

Am luat suma de opt milioane de dolari deoarece ea alcătuieşte precedentul viitoarei afaceri. Cu atât a fost evaluat celebrul, de acum, “Narcis” care a ajuns să fie vândut în Lima drept creaţie a lui Brâncuşi, după ce a fost confiscat de poliţia peruană, dus la muzeul lor naţional de artă şi trimis, pentru expertiză, la Muzeul Naţional de Artă al României, unde verdictul specialiştilor autorizaţi a fost ferm: fals. După aceea, falsul a fost trimis înapoi în Peru, să se spele pe cap colecţionarul fraier care a scos banul. Cu tot tam-tamul făcut în jurul său, lucrarea este, cel puţin, un fals celebru.

Ceasul lui Eminescu şi tabloul lui Surdu

Promotorul şi evaluatorul puzderiei de lucrări este (era în 2002 – n.m.) Lucian Radu Stanciu, de profesie sociolog, celebru prin faptul că i-a vândut un Delacroix fals lui Victor Surdu (politician ceva mai cunoscut în anii 1990 – n.m.) care, pe fază fiind, i l-a plătit cu un cec fără acoperire! De notat că, deşi înainte de restaurare era nesemnat, după aceea, când i-a fost vândut lui Surdu, semnătura a apărut ca prin farmec! Tot tovarăşul Stanciu, înainte de 1989, este cel care vindea o altă făcătură, “ceasul lui Mihai Eminescu”, şi-l turna pe Gabriel Liiceanu pentru un plagiat închipuit, unul dintre motivele pentru care acesta a şi fost dat afară! Liiceanu, nu Stanciu, că aşa era în comunism: plăteau nevinovaţii, şmecherii cu relaţii la partid (evident, comunist – n.m.) fiind bine-mersi. Acum, L.R. Stanciu s-a autointitulat specialist în Brâncuşi şi încearcă să acrediteze nişte falsuri. De reţinut un alt episod, când un Brâncuşi autentic a fost declarat fals de acelaşi “expert”. E vorba de lucrarea “Pogany”, pe care proprietarii, fraţii Botez, voiau să o vândă Muzeului de Artă. Stanciu a zis că e un fals, şi ca atare “Pogany” a putut fi scoasă peste graniţă (legea nu împiedică circulaţia falsurilor) şi dusă la o casă de licitaţii unde preţul de pornire era de 11 milioane de dolari. Atunci a intervenit în ultima clipă Caramitru, ministru Culturii, şi s-a oprit licitaţia. Grid Modorcea, despre care se va vorbi mai la vale, a descris procedeul sub numele de “poganizare”.

Colecţionarul Năstase are Brâncuşi pentru trei case

Prima mişcare în descoperirea lucrărilor nedescoperite până acum a făcut-o N. Georgescu, fost profesor la Şcoala SRI, care a scos o exegeză la Luceafărul lui Eminescu ilustrată cu 17 noi lucrări de Brâncuşi. Imediat i-a sărit în ajutor Ion Mocioi, brâncuşolog de la PRM (adunătură de foşti securişti şi nomenclaturişti comunişti, avându-l în frunte, în acea perioadă, pe pupincuristul Elenei Ceauşescu, Vadim Tudor – n.m.) şi senator de Târgu Jiu, care a spus că şi el are vreo 40 de “Brâncuşi inediţi”. Odată pornită, proliferarea nu a mai putut fi ţinută în frâu. Căci imediat a sărit în barcă Grid Modorcea, care a scos o carte foarte bine tipărită, Brâncuşi înainte de Brâncuşi, în care erau prezentate alte şi alte lucrări noi. Una dintre ele, de altfel, se află, acum (în 2002 – n.m.), la un colecţionar numit Adrian Năstase (fost premier al României, ajuns la puşcărie pentru corupţie – n.m.) şi poartă denumirea “A opta pasăre măiastră”. În aceeaşi colecţie a aceluiaşi domn se mai află cel puţin două gogoloaie de piatră care, dacă, prin absurd, s-ar dovedi că sunt adevărate, vă daţi seama că ar mai spori cu câteva milioane de dolari (opt ori trei) valoarea colecţiei lui Adrian Năstase.

Tunul va fi urmat de bombă

Dar marea lovitură, prezentarea en-gros a noilor lucrări descoperite, o dă tot Lucian Radu Stanciu, căruia i se alătură Victor Crăciun (un tovarăş care şi în timpul comunismului a avut “însărcinări culturale” de la Securitate). Cei doi scot cartea Brâncuşi în căutarea formelor. Noi orizonturi ale cercetării de Victor Crăciun şi Lucian Stanciu în care sunt prezentate alte noi sculpturi: “Să nu ne sperie cifra pentru că are importanţa ei: 150”. Dar această carte este prima dintr-o trilogie şi suntem anunţaţi că “Bomba care se pregăteşte este tânărul Brâncuşi”. Aşdar, după primul tun, urmează o bombă, ceea ce dovedeşte îndelunga premeditare a “cercetării”. Ei, dar bomba adevărată este chiar în această carte, dacă ne uităm cine sunt sponsorii: Romsit SA, Delta Telecom şi Dunărea SA, firme vechi, de dinainte de Revoluţie, când se ştie că doar securiştii îşi puteau face firme sub acoperire. O dedicaţie specială în volum, pe o pagină întreagă, îi este adresată lui Bassam Al Razem, “om de afaceri devenit cetăţean român”, fericit posesor a vreo opt bucăţi de piatră care aşteaptă să-i sporească averea.

Brâncuşi de turtă dulce

Lovitura de teatru o dă Grid Modorcea care, supărându-se, probabil de la bani, dezvăluie că aceiaşi securişti au scos şi cartea lui şi că totul e un fals de la un cap la altul, cu oribilităţi atribuite lui Brâncuşi. Declaraţia o face în filmul “Brâncuşi s.r.l.” realizat de Cornel Mihalache. La un moment dat scapă şi informaţia că acei securişti nu numai promovează sculpturile, dar le şi fabrică! Printre cioplitorii care ar fi putut face aşa ceva se numără Vasile Aciobăniţei, un epigon brâncuşian, şi un anume Constantin Sinescu din Simeria, un loc unde se exploatează marmură şi în scopuri mai cinstite. Sculptorul Vlad Ciobanu demonstrează că totul e fals şi prin faptul că Brâncuşi nu a folosit niciodată marmură românească din cauza granulaţiei mari care dă un efect deranjant de luminozitate în penumbră. Printre cei care susţin cu argumente că e vorba de mistificări se numără Barbu Brezianu (“Lucruri de bâlci, de moşi, de turtă dulce, de turtă amară”), Răzvan Theodorescu (“Făcături, unele de un prost gust remarcabil”), Amelia Pavel, Radu Ionescu, Pavel Şuşară, Cornel Mihalache. Dar şi Radu Bogdan, Vasile Gorduz, Vlad Ciobanu şi C.R. Constantinescu, care a murit în timp ce Stanciu îl târa prin judecată. Pentru că au îndrăznit să conteste autenticitatea şi să împiedice “cercetarea”, aceşti specialişti au fost daţi în judecată de Stanciu, hărţuiţi şi ameninţaţi.

De unde vin şi unde se duc neo-brâncuşii lui Stanciu

Radu Lucian Stanciu susţine că majoritatea lucrărilor au fost găsite prin poduri de case vechi. Sărmanii români, aveau cu toţii opere de Brâncuşi prin casă şi le-au aruncat în poduri! Iată cum ne purtăm noi cu geniile! După ce a început “cercetarea”, autorii ei susţin că îi sună lumea care descoperă noi şi noi sculpturi gata semnate de Brâncuşi. Majoritatea lucrărilor se află în custodia Romsit SA, firmă de import-export ceramică şi sticlărie înfiinţată în 1971, de ele cocupându-se “Departamentul de operaţiuni speciale”. După ce vor fi autentificate, dacă nu intervine oficial statul român în această mascaradă, o parte din sculpturi vor fi scoase din ţară şi vândute, eventual prin licitaţii. Iar o altă parte vor servi, în intenţia “cercetătorilor”, ca gajuri prin diverse bănci pentru împrumuturi. E simplu: vrei cinci milioane de dolari, depui ca gaj o sculptură evaluată la opt, iei banii, îi toci şi laşi gajul în posesia definitivă a băncii care se va mândri cu un fals!

Cine mai susţine mascarada? Academicianul Fănuş Neagu

Dar să procedăm corect, să prezentăm şi punctul de vedere al susţinătorilor autenticităţii. Pe lângă Victor Crăciun, Stanciu, Bassam Al Razem, printre ei se numără Radu George Serafim, turnătorul lui Alex. Ştefănescu la Securitatea comunistă, cel care a făcut posibilă apariţia pe la TVR a cercetătorilor. De asemenea, Vlaicu Ionescu, specialist în Nostradamus şi trafic cu opere de artă (între timp decedat) şi criticul de artă Antonovici, sculptor de bufniţe în fier forjat. Şi, nu în ultimul rând, trebuie citat extraordinarul argument al academicianului Fănuş Neagu, care a spus că e gata să jure “pe lacrima mamii mele” că aceste lucrări sunt de Brâncuşi! Te pui cu academicianul? (“Academia Caţavencu”, nr. 546/2002)

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

Adauga un comentariu