Unde sunt dacii de altădată?

luni, iunie 18, 2018 9:42
Posted in category Istorie

Adevarata istorie a romanilorSecolele II şi III î.e.n. au fost pentru daci un fel de odihnă istorică. Marile momente de cotitură tribală, marile bătălii şi marile etnogeneze nu se întrevedeau câtuşi de puţin, iar strămoşii noştri se simţeau liberi să colinde veacul de capul lor, ignorând etica, eroismele şi sentimentele de buni vecini. Pradă acestei exuberanţe primitive au căzut rând pe rând gospodăriile celte, trace şi ilire, limitrofe paradisului geografic dac. Nici grecii din cetăţile viitorului litoral românesc nu s-au putut sustrage hoinărelilor înarmate ale cetelor de geţi machiţi. Ba chiar se simţeau datori să contribuie la reuşita economiei daco-gete cu donaţii lunare grase, suplimentate uneori intempestiv noaptea, prin năvala directă în oraş a beneficiarilor.

Altfel spus, în acele timpuri, geto-dacii se ghidau după dictonul carp: “Carpe diem”, adică “Trăieşte-ţi clipa până nu vin carpii!”.

Trei regi au făcut glorie secolelor de care ne ocupăm: Zalmodegicos, Rhemaxos şi Robobostes. Despre ei depun mărturie tăbliţele romane şi greceşti descoperite de obicei în oraşele incendiate, oraşe somate mai întâi să se predea necondiţionat. În practica jafului din epoca antecreştină, un rel important îl juca pontul. Aveai un pont bun, nu-ţi mai trebuia decât o armată de împresurare (de exemplu, Pontul Euxin cu cetăţile sale greceşti era un pont bun). În caz că cetăţile aveau imprudenţa de a nu se lăsa jefuite din prima, regii noştri ancestrali transformau aceste focare de cultură şi comerţ în mult mai profitabile focare de incendii.

Când munca câmpului şi prada pe plan intern erau insuficiente pentru exigenţa economiei lor, daco-geţii dădeau un tur prin sud. Asociaţi aveau la alegere: tracii, ilirii şi celţii abia aşteptau să-şi dea foc unii altora dacă se ivea ocazia şi un motiv bine argumentat de daci. Lupta tracilor între ei, a celţilor cu ilirii şi a tuturor cu romanii a fost foarte gustată de geţi. Mai ales că strămoşii noştri interveneau în luptă exact la finalul ei, când învingătorul era sleit, iar învinsul – mort.

Ca să n-o mai lungim, trebuie să spunem că, încet-încet, vremea acestei preafericite zbenguieli istorice s-a apropiat totuşi de sfârşit. La capătul ei, după o epocă total relaxantă începea alta. O epocă serioasă, sobră, tristă chiar. O epocă de mari înfăptuiri statale, de cotituri politice, de responsabilitate şi progres. O epocă plină de bătălii corecte şi regi eroi. Pe scurt, epoca marelui Burebista. Dar asta, abia în episodul următor. (“Academia Caţavencu”, nr. 463/2000)

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.
Tags: , , ,

Adauga un comentariu